Nu cred că prezentul politic al social democraților l-ar flata pe vreunul dintre simpatizanții partidului de stânga. Și asta pentru că revenirea lui Adrian Năstase în așa numitul prim plan al scenei politice prin câștigarea șefiei Consiliului Național al PSD nu poate fi decât resuscitarea forțată a unui partid care, din 2004, pare că se tot scufundă sau, dacă vreți, un fel de "a murit regele, trăiască regele".
- Publicitate -
Între timp…cu false mirări și teorii "logice", restul politicienilor condamnă realegerea lui Năstase într-o funcție care, după toate semnele, îl va propulsa, din nou, în sfera politicii social-democrate, acolo unde decadențele dictează zdrobirile interne. Să nu uităm, totuși, că Năstase a fost al doilea om din stat, premierul în fața căruia nici "tolomacii", nici "tăntălăii", nici "prostănacii" nu suflau, același om pus la zid de trepădușii mai frustrați, vândut rapid și fără regrete.
Dar pentru că nu avem luxul și nici măcar dreptul dispensării de trecut, n-ar trebui să uităm că tot Năstase este acela care, cu o spectaculară indiferență, a sfidat toate legile: ale statului, ale moralei, ale unei politici, e drept, defectuoase.
În esență, lucrurile sunt cât se poate de clare: pesediștii s-au închinat în fața unui unic altar: cel al forței, al puterii. Probabil că de aceea am impresia că schimbarea PSD nu ascunde nicio adâncime, fiind vorba, de fapt, de subterfugiile de imagine ale unui partid care plutește în derivă și fără colac de salvare. PSD- ul nu continuă nimic, nu începe nimic. Totul se desfășoară pe fondul unei nesimțite lipse de orientări și directive.
Nu-i înțeleg pe aceia care au crezut că Năstase nu va câștiga șefia Consiliului Național și care, mai mult decât atât, afișează uimiri prefăcute. Atâta vreme cât căutarea cu frenezie a unor noi orizonturi se face, paradoxal, în trecut, era poate de așteptat ca tot ai lor, cei în care tropăie dorința de (re)afirmare personală, să câștige. Multiplicările unui singur moment, din 1990 și până în prezent, îmbracă astăzi toate unghiurile realității, indiferent dacă analizezi imaginea actuală normal sau invers, cu susul în jos. Spectatori incomozi ai propriei piese, un teatru absurd pentru care, culmea, mai și plătim, am ajuns să constatăm, nu fără povara unei dezamăgiri debordante, că veșnica prioritate care contează în contextul politic actual este aceea a eșecului. Și că, indiferent de lichidări de orgolii care zâmbesc perfid sau disperat, așa cum a fost situația de săptămâna trecută avându-i ca protagoniști pe Geoană, Iliescu și Năstase, obscuritățile PSD, simpliste de la un capăt la celălat, vor dicta disconfortul unei lupte electorale murdare, tensionate și ipocrite.
"Traian Băsescu nu procedează bine", declara fostul prim ministru în cadrul unei emisiuni de largă audiență, ca un Don Quijote luptând fără rost cu morile de vânt. Totodată, el recunoștea cu o inocență care nu mai dă bine unui politicianoid pătat, că s-ar angaja în lupta pentru președinție, dacă partidul nu ar avea pe cine altcineva să desemneze. Mi s-a părut fantastic în instinctul său de a combate o mizerie la a cărei construcție chiar el a pus umărul, penibil în dorința de a "debuta" pe catwalk ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Plăsmuirea unei Românii din apă și pământ, după chipul și asemănarea pesediștilor momentului ar fi o tentativă grotescă de a salva ceea ce numai fraierii cred că se mai poate salva: o păpușă tânără și frumoasă, fără numeroase operații estetice, fără resuscitări succesive și fără rezultatele scontate.
