Nu pot să cred că, după atâția ani de presă, nesimțirea îmi mai provoacă stupoare. Dar mi s-a întâmplat urmărind, sâmbătă, la televizor, imagini de la congresul PSD. Poate pentru că am conservat speranța că, într-o zi, curând, lucrurile vor intra în normalitate în România și aștept ca, din zi în zi, să se întâmple. E greu să trăiești gândindu-te că te afli într-unul dintre puținele locuri din Europa, poate singurul din Uniune, în care oamenii sunt și vor continua să fie bătaia de joc a politicienilor, muncind și contribuind cuminți la bunăstarea sau, mai bine zis, la nesimțita bogăție a celor puțini și cu tupeu.
- Publicitate -
Să-l vezi pe unul ca Năstase (patru - sau cine știe câte - case), care deunăzi se milogea de la tribuna Camerei Deputaților să nu-l trimită "frații lui" în fața legii, că apare, rozaliu și zâmbitor ca un bebeluș proaspăt schimbat de pamperși, lansându-se într-o nouă cursă pentru dobândirea imunității, să-l vezi pe Iliescu vorbind împotriva dema-gogiei, să vezi gașca de milionari și copii de milionari din Constanța agitând populist cazmalele, toate astea în numele unui partid auto-declarat de stânga…
Cam greu să nu te cerți cu televizorul atunci când îi vezi aplaudându-l cu entuziasm pe fostul "prostănac", întovărășindu-se cu aceiași conservatori – proiectați imaginar, ca întotdeauna, pe un fundal cu siglele antenelor și cu zâmbetul mieros al motanului Felix.
Îi vezi încrezători în viitor și îți aduci aminte cum ai votat împotriva lor în 2004, când corupția era politică de stat și nu avea nici un fel de bariere. Îi auzi și simți că nu cred nici un cuvânt din cele declamate, cu excepția dorințelor de putere. Că tot ce condamnă la actuala guvernare au făcut ei mai grosolan. Chiar să fi uitat lumea atât de repede? Dacă da, spectacolele ca acela de sâmbătă ar trebui să trezească amintirile.
