România care uită

În ultima vreme aflu, aproape zilnic, despre cazuri ale unor români din străinătate care sfârșesc, din ce în ce mai des, în situații extreme, la limita bestialității, a decadenței umane. Din păcate, de cele mai multe ori, ei sunt fie călăii, fie hoții, fie huliganii. Cumva, nu știu cum, autorităților române par să le "scape" aceste realități imediate, viu colorate și intens mediatizate de presa internațională, îndeosebi de aceea italiană.

Nu sunt nici adepta scepticismului național(ist), nici a pasivității sau a practicării unui negativism obosit și nici, de cealaltă parte, a victimizării mascate sub o megalomanie a propriei țări. Recunosc, nu mai știu ce este România, dar știu, în fiecare zi, ce nu este ea. Probabil că de aceea mă enervez ori de câte ori realizez că, în tentative disperate de a-și declara unul altuia "șah mat", actorii politici români uită să sincronizeze politicile externe cu cele interne.

Iarăși, nu știu cum, au pierdut, în pestrițul cabaret al portofoliilor pasate de la umbră la soare și al dosarelor, sensul unei identități asumate în spațiul Uniunii Europene. E drept, așa cum de altfel s-a și constatat, că romii și românii aflați în Italia fie pentru a munci, fie pentru propășirea personală prin mijloace mai puțin ortodoxe (nu o să mă erijez într-o instanță care să le pună lor etichete, pentru că nimic nu-mi dă dreptul acesta) nu sunt doar o problemă a țării noastre, ci și una a comunității europene.

Aici însă intervine, poate mai mult ca niciodată, problema unei comodități deja instituționalizate și anume cea a refuzului unei autocritici cât mai aproape de realitate. Vă amintiți reclama aceea de acum patru ani, în care un copil de etnie romă pleca vesel spre școală, purtând în spate un rucsac improvizat de bunicul său din scheletul unui acordeon? Dacă vreți, eu sunt convinsă că vă veți aminti. Știți cum se spune: țiganii nu sunt așa din cauza lor, ci din cauza noastră.

Câte programe s-au dezvoltat în România pentru integrarea romilor? Câte politici sociale au fost imprimate, informativ, pe fluturași, pe pliante, pe panouri publicitare? Puține, prea puține. România, ca spectacol politic poate fi considerată un teatru absurd efervescent. Și dacă ai vrea, n-ai cum să te plictisești, să te ridici și să părăsești sala. Pentru că în fiecare zi, cu fiecare nou decor, politicianoizii blufează, "merg la noroc", se fac de râs atunci când, într-o totală lipsă de inspirație, seamănă cu madame Bovary, adulterină și penibilă, cu Dandanachii și Cațavencii sau cu Felix care, să fim serioși, a cam luat țeapă de la Otilia. Pe fețele lor curg vopselele prost aplicate și sudoarea unor handicapuri majore. Și fie că dau vina pe epoca prea puțin constructivă de dinainte de ‡ #>—89, pe fosta conducere sau pe prizonieratul financiar al românilor și romilor care muncesc ca niște sclavi în țări străine, oamenii politici ai momentului fac pasiuni nebune pentru țiganiade. Numai că le preferă pe ale lor, de la nivelul înalt, acolo unde numai "aleșii" pot accede.

La urma urmei, de ce să integrezi aici, unde de altfel le este locul, niște oameni, cam mulți la număr, dacă pot zburda prin Italia pentru a da în cap semenilor? Nu cred într-un viciu substanțial, nici al romilor, nici al românilor. La fel cum nu cred nici într-o deficiență biologică a lor, într-un instinct primar de a face rău. Cred doar într-o ireductibilă complexitate umană pe care nici Ministrul român de Externe, nici acela italian n-o pot aduce la tăcere prin expatrieri, deportări în deșert sau propuneri care, după ce trece criza, rămân doar declarații de presă.

Actualitatea politică românească, frivolă și cabotină, e o actriță de mâna a șaptea și de aceea îmi displace că, de la mic la mare, par cu toții concentrați asupra dezamorsării tensiunilor din plan intern, dând nici măcar doi bani pe acelea externe.

Între timp, taberele de refugiați români din suburbiile și periferiile metropolelor din Italia și, de ce nu, Franța, poartă amprenta unui anonimat. Acela politic. Și asta în ciuda faptului că, în timp ce România este taxată de UE din pricina imaginii lor, aceștia rămân reprezentanții unui antagonism până la urmă dramatic: subiecte de primă pagină care scandalizează opinia publică internațională, subiecte second hand la ei în țară, deja obișnuiți clienți ai rubricii "și altele" din agenda mai marilor politicieni.

Nu am făcut nicio confuzie între români și țigani. În devenirea ei în plan extern, România a uitat să facă diferența între ei. Poate că de aceea n-am să-i văd vreodată, zburdând veseli, cu ce au pe ei, înapoi în țara mamă. Mă întreb, nu fără teama de un răspuns prea crud: România, cine ești tu, domnișoară?