Cine își mai aduce aminte de satul de altădată? Ulițele nu erau pietruite, nici măcar asfaltate, de canalizare nici nu se punea problema, iar a bea apă din fântâna din curte nu era o rușine.
Dar de țăranul cu mâinile bătătorite care, da, își îmbia musafirii cu un păhărel de tărie sau vin, dar se mândrea că era producție proprie și avea grijă să presare și niscaiva povețe, parcă izvorâte din înțelepciunea ancestrală? Fiind crescută în buricul orașului, ocaziile când îl însoțeam pe tatăl meu la bunici sau la alte neamuri de la țară păreau o incursiune într-o altă lume. Totul era altfel: era liniște, mirosea a verdeață, mâncarea și apa aveau alt gust, ba chiar și privirile oamenilor, când mă întrebau "cum merge școala", mi se păreau prea clare și sfredelitoare. Între timp, satul s-a schimbat, la fel și sătenii…
Țăranii (și nu o spun în sensul peiorativ!) au învățat că trebuie să se modernizeze. Prin "modernizare" au înțeles că telefonul mobil este un "must have" - deși merg în fundul curții pentru a avea semnal și chiar și așa nu se pot înțelege cu cel de la capătul celălalt al firului decât dacă țipă din toți rărunchii. Au mai priceput ei că, pentru a fi în rând cu lumea, negreșit trebuie să urmărească enșpe posturi TV, așa că și-au lipit parabolica de gard, într-un băț în fața ușii ori pe acoperișul casei.
Tot "modernizarea" le-a deschis și ochii: sapa nu este pentru munca pământului, ci pentru a pune în aplicare schemele lui Van Damme și Segal, sâmbătă seara, în discoteca din comună; bătrânii nu mai sunt izvor de povețe, ci "pușculițe" ce sunt golite noaptea, cu ajutorul ciocanului cândva folosit pentru repararea gardului; țuica este un fel de afrodiziac ce aduce bunăstarea, că doar nu degeaba toți bogătanii de prin filme sorb non-stop din "vischiul" ăla. Așa că dă-i cu țuică, dă-i cu bere...
Satul din amintirile copilăriei mele avea case frumoase, mari, văruite, cu prispa măturată, cu grădinițe de flori în față (mândria fiecărei gospodine!), cu băncuțe unde sătenii se odihneau după o zi de muncă. Primăvara, gardurile erau văruite și, cu toată sărăcia, totul părea că strălucește de curățenie. Așa arătau, cândva, satele din Dobrogea pe care le vizitam cu tatăl meu…
Acum, gardurile zac dărâmate la pământ, dacă nu au ajuns deja pe foc, pereții caselor nu au mai văzut var de vreun deceniu și ceva, bălăriile au crescut până în ușă, iar găini și gâște se "împrumută" noaptea de la vreun vecin mai pricopsit. Dar toate casele au parabolică, iar bărbații de la crâșmă se laudă cu mobilul!
Indiferent că vorbim despre așezările din Delta Dunării ori din sudul județului Constanța, descrierea se potrivește ca o mănușă. Zilele trecute am avut ocazia să trec prin Furnica, un sat din apropierea comunei Independența. Nu țin minte drumul până acolo, ci doar imaginea unui bărbat care dormea pe pământ, la marginea drumului, cu un dâmbușor servindu-i drept pernă, în apropierea unei căsuțe dărăpănate. Mai mult ca sigur avusese un drum până la cârciumă de dimineață. Mai acum ceva vreme, o bătrână din Potârnichea mă întreba cum poate să-și scoată cele două (!) parabolice de pe casă, pentru că plătea prea mult la "cablu" și nu și-a dat seama când le-a montat. Iar sătenii de la Aliman îmi spuneau, cu ocazia unui reportaj făcut în zonă, că muncesc doar când rămân fără bani și că primesc și 50 de lei pe ziua de muncă, din care își cumpără cârnați și înghețată. În cartierul Via din comuna Poarta Albă, mulți tineri au învățat de la părinți că se muncește doar câteva zile pe lună, cât să acopere contravaloarea ajutorului social, iar a avea câteva dosare penale nu este o rușine, ci o fală.
Dictonul antichității, "panem et circenses" (pâine și circ) și-a găsit, astfel, corespondentul în actualitate, în "țuica și parabolica" țăranului. Jalnic…
- Publicitate -
