În vara lui 2004 niște turiști străini m-au întrebat, vădit panicați, cum anume pot ajunge, cât mai repede cu putință, în centrul nou, comercial al orașului. Păreau grăbiți să lase în urma lor zona istorică.
- Publicitate -
Dacă m-ar întreba cineva astăzi cum aș caracteriza, într-un cuvânt, centrul vechi al Constanței, probabil că aș sta puțin pe gânduri. Apoi m-aș opri, cred, la "mozaic". Contrastele, contradicțiile, culorile sunt cele care conferă specificul zonei, fără însă ca acesta din urmă să fie numai într-un fel sau altul.
Unui turist străin i-aș spune că e cel mai trist mozaic din câte am văzut vreodată, cel mai demitizat și comercializat într-un stil artificial și vulgar. I-aș mai spune că aici, ca niciunde în altă parte în Dobrogea, respiră această tulburătoare interferență etnică și culturală a mai multor civilizații. Că din turnul moscheei se văd clădirile bătrâne, cu zidurile decolorate de ani, se văd acoperișurile sparte și rufele întinse la uscat. Se văd Geamia, Biserica Grecească, dar și Basilica Sf. Anton.
Printre casele ale căror ziduri stau să cadă se vede Sinagoga, iar dacă întorci capul zărești Arhiepiscopia.
Tind să cred – de fapt, am aproape certitudinea – că acel turist și-ar exprima entuziasmul și chiar admirația față de acest puzzle identitar care oferă, poate deloc întâmplător, viziunea cosmopolită și fascinantă a unei lumi îmbibate de valori balcanice și care respiră, prin fiecare nuanță, istoriile unei lumi care a existat.
Și am să-i spun, de asemenea, că nu greșesc când spun "istoriile". Asta pentru că pe una o trăiesc eu, acum, astăzi.
Și fac slalom printre culori și muzici stridente, printre "șaorme" și "chebaburi" dar, mai ales, printre ruine de clădiri. Mă strecor într-un decor care riscă să devină, din spațiu al reperelor istorice, un ghetou comercialo-istoric, pestriț și haotic, cu mașini parcate alandala pe trotuare, ale căror parbrize vibrează în acordurile lui Wonder Boy.
Casa cu Lei nu e nici ea într-o stare prea bună ca, de altfel, mai multe dintre clădirile de pe strada Tudor Vladimirescu.
N-aș putea să-i spun unde anume bucățelele multicolore ale mozaicului încep să mă deranjeze. Poate că acolo unde, preț de câteva clipe, am senzația că acest spațiu cultural suferă o răsturnare de la sensul său inițial, lăsând derâderea aproape carnavalescă a unei oarecare mahalale să-l domine.
Sau poate în clipa când sunt apostrofată pe una dintre străduțele pavate cu bazalt, așa cum puține au rămas în Constanța, și invitată de "stăpânii" cartierului peninsular la o ceremonie bahică.
În timp ce voi încerca să-i explic turistului că aici, în centrul vechi al Constanței, în apropiere de statuia lui Ovidiu și nu prea departe de Muzeul de Sculptură Ion Jalea, oscilația între grotesc și sublim, între mediocru și excelență este permanentă, gunoaiele vor continua să se adune, iar clădirile se vor surpa fără întrerupere.
Doar nu aveam pretenția absurdă că, pentru mine, fie doar și pentru o zi, se vor opri din cădere.
În vara lui 2004 niște turiști străini m-au întrebat, vădit panicați, cum anume pot ajunge, cât mai repede cu putință, în centrul nou, comercial al orașului. Păreau grăbiți să lase în urma lor zona istorică.
Dacă m-ar întreba cineva astăzi cum aș caracteriza, într-un cuvânt, centrul vechi al Constanței, probabil că aș sta puțin pe gânduri. Apoi m-aș opri, cred, la "mozaic". Contrastele, contradicțiile, culorile sunt cele care conferă specificul zonei, fără însă ca acesta din urmă să fie numai într-un fel sau altul.
Unui turist străin i-aș spune că e cel mai trist mozaic din câte am văzut vreodată, cel mai demitizat și comercializat într-un stil artificial și vulgar. I-aș mai spune că aici, ca niciunde în altă parte în Dobrogea, respiră această tulburătoare interferență etnică și culturală a mai multor civilizații. Că din turnul moscheei se văd clădirile bătrâne, cu zidurile decolorate de ani, se văd acoperișurile sparte și rufele întinse la uscat. Se văd Geamia, Biserica Grecească, dar și Basilica Sf. Anton.
Printre casele ale căror ziduri stau să cadă se vede Sinagoga, iar dacă întorci capul zărești Arhiepiscopia.
Tind să cred – de fapt, am aproape certitudinea – că acel turist și-ar exprima entuziasmul și chiar admirația față de acest puzzle identitar care oferă, poate deloc întâmplător, viziunea cosmopolită și fascinantă a unei lumi îmbibate de valori balcanice și care respiră, prin fiecare nuanță, istoriile unei lumi care a existat.
Și am să-i spun, de asemenea, că nu greșesc când spun "istoriile". Asta pentru că pe una o trăiesc eu, acum, astăzi.
Și fac slalom printre culori și muzici stridente, printre "șaorme" și "chebaburi" dar, mai ales, printre ruine de clădiri. Mă strecor într-un decor care riscă să devină, din spațiu al reperelor istorice, un ghetou comercialo-istoric, pestriț și haotic, cu mașini parcate alandala pe trotuare, ale căror parbrize vibrează în acordurile lui Wonder Boy.
Casa cu Lei nu e nici ea într-o stare prea bună ca, de altfel, mai multe dintre clădirile de pe strada Tudor Vladimirescu.
N-aș putea să-i spun unde anume bucățelele multicolore ale mozaicului încep să mă deranjeze. Poate că acolo unde, preț de câteva clipe, am senzația că acest spațiu cultural suferă o răsturnare de la sensul său inițial, lăsând derâderea aproape carnavalescă a unei oarecare mahalale să-l domine.
Sau poate în clipa când sunt apostrofată pe una dintre străduțele pavate cu bazalt, așa cum puține au rămas în Constanța, și invitată de "stăpânii" cartierului peninsular la o ceremonie bahică.
În timp ce voi încerca să-i explic turistului că aici, în centrul vechi al Constanței, în apropiere de statuia lui Ovidiu și nu prea departe de Muzeul de Sculptură Ion Jalea, oscilația între grotesc și sublim, între mediocru și excelență este permanentă, gunoaiele vor continua să se adune, iar clădirile se vor surpa fără întrerupere.
Doar nu aveam pretenția absurdă că, pentru mine, fie doar și pentru o zi, se vor opri din cădere.
