Îmi amintesc anii ’80, când eram adolescentă și mergeam cu părinții mei spre secția de votare. Alături de noi mergeau și alții, cu toții îmbrăcați cu hainele "mai bune", cu o schițare de zâmbet aproape autoironic sub durerea mută a gândurilor ucise de vlăstari, precum pruncii în burta mamelor. Era ziua de Alegeri și oamenii mergeau să voteze. Fără scop, fără efect, fără vreo emoție. Inutil și steril.
- Publicitate -
Comunismul se întinsese precum cancerul victorios, oamenii se resemnaseră și nu mai sperau. Poate că unii mai așteptau ceva, dar nu știau exact ce, în timpul în care stăteau și nu aveau REACȚIE, TĂCEAU și doar în vis vedeau LIBERTATEA din lumea interzisă.
A venit anul 1989 și oamenii au văzut ce înseamnă viața fără Ceaușescu.
Democrația a intrat în România cu excitația televiziunii și a ajuns la secția de votare.
După Revoluție, eram majoră și am avut dreptul de a vota întru adevărul acestui înțeles.
Îmi amintesc cum, de data aceasta, mergeam pe stradă cu părinții mei și simțeam până în bătaia inimii că lumea de lângă mine era altfel. Era diferită pentru că noi, cei mulți de pe stradă, puteam să o schimbăm. Să intervenim în ea și să schimbăm ceva. Fiecare câte puțin. Cu câte un vot…
Aveam PRIVILEGIUL, ONOAREA și DREPTUL să votăm pe hârtii care, adunate și numărate, anunțau cine sunt conducătorii ce urcau la PUTERE să ne facă viața ALTFEL, întotdeauna cu speranța vie de MAI BINE.
VOTUL arăta fiecărui om că este LIBER, că el CONTEAZĂ, că el POATE SĂ FACĂ ALEGEREA SA PROPRIE.
Și, în anii ce au urmat, lumea din jurul nostru a fost după alegerile noastre. Pe atât de bună sau nu. După cum am gândit, am vrut și am ales (VOTAT!) noi. Noi, cei mulți - ne-însemnați unul câte unul, o forță hotărâtoare cu toții adunați.
Anii au trecut, am început să uităm durerea mută a vremurilor în care nu aveam voie să gândim, să vorbim, să alegem, să DECIDEM.
Acum putem, avem chiar OBLI-GAȚIA MORALĂ să ne prezentăm la vot.
Dar statisticile arată că prezența la vot scade. De ce? Nici nu mai vreau să analizez motivele, deoarece nici unul nu este îndeajuns de grav pentru a lua decizia de a TĂCEA ca în Dictatura Ceaușescu.
VOTUL este o formă de exprimare prin care ne dovedim că existăm într-un oraș, într-o țară, că suntem LIBERI să facem ALEGEREA NOASTRĂ.
Să ne exprimăm convingerea, dezamăgirea, să penalizăm și să sperăm în șansa care vine cu un OM NOU la putere. Un om care poate să schimbe ceva pentru noi și – foarte important! - ale cărui decizii pot să facă din orașul nostru un loc mai bun pentru COPIII pe care-i avem. Dacă nu votăm, atunci înseamnă că am ales să TĂCEM și în numele copiilor care vor crește în orașul nostru.
Prezența la vot scade însă continuu, de parcă alegem conștient să ne întoarcem la vremea când simulam VOTUL sau când nu mai votam DELOC. Vremea când Ceaușescu SE ALEGEA singur și nu mai avea nevoie să fie votat.
Vestea bună este că Ceaușescu a murit. Vestea proastă este că sindromul Ceaușescu a trăit. Sindromul acesta se hrănește cu TĂCERE, LIPSĂ DE REACȚIE, IRESPONSABILITATE, REFUZAREA ȘANSEI DE MAI BINE. Cu indecizia care lasă totul la voia întâmplării.
Îmi amintesc anii în care mergeam cu părinții mei spre secția de votare.
Duminică, pe 1 iunie, în ZIUA VOTULUI, împreună cu soțul meu și cu fiica mea, am să merg sa VOTEZ. Cu bucurie, cu satisfacție că îmi exprim convingerea, cu speranța că votul meu va atârna mai greu în balanța ce va decide cine este PRIMARUL, cine sunt CONSILIERII care vor decide în numele meu și al copilului meu ce se va întâmpla în CONSTANȚA.
Am să votez! Pentru că POT să fac asta. Și pentru că am trăit vremea când NU PUTEAM să fac asta!
Și pentru că, înainte de ‘89, prea mulți oameni au murit visând la o zi în care să meargă LIBERI să VOTEZE, AȘA CUM VOR EI.
Mirela Coman
sursa: ConstantaBlog.info
