Într-unul dintre cele mai recente interviuri acordate, Johnny Răducanu afirmă, la un moment dat, că cel mai mare regret al vieții sale e acela că nu a putut să arunce în aer comunismul. "Și ce e mai jalnic e că nici acum nu pot", adaugă imediat.
Trăim în lumea în care un îndemn sau o declarație, o glumă a unui fotbalist vizavi de un om politic aduce mai multe voturi sau mai multă simpatie decât lobby-ul făcut, pentru alt om politic, de toți intelectualii. Este lumea în care condamnarea comunismului devine, pentru unii, oricât de banalizat ar părea, un stil de viață, în vreme ce, pentru alții, rămâne un subiect nesuferit, dincolo de care se ascund întâmplări odioase, fapte reale care, spre binele lor și al imaginii pentru care plătesc de douăzeci de ani, e indicat să rămână îngropate. Lumea în care respirăm, într-o cvasi-democrație de televiziune, un comunism agonic, revigorat zilnic de acei monștri care nu se dau duși din linia întâi a spațiului public, confiscând sau doar sfidând dreptul acelor oameni care nu au colaborat, din pasiune și proprie inițiativă, cu fosta Securitate, de a se exprima liber, fără teama că prietenul cel mai bun, iubitul/iubita, îi va trăda. Jucăm în filmul pe care îl prezentăm la Festivalul de la Veneția și care câștigă un trofeu la Cannes, și în care cele mai frecvente replici sunt: "de ce ai rămas?", "de ce te-ai întors?", "de ce nu pleci din România?".
Întrebări al căror răspuns vine - atunci când vine - leneș, încărcat de un soi de regret pudrat, de o vină cosmetizată: pentru că fiii/fiicele mele nu trăiesc în acel sistem, pentru că încă sper că oportuniștii instalați comod în fotolii moi de pluș, fie în Parlament, fie în studiouri de televiziune din care fac ce știu ei mai bine (MANIPULEAZĂ) o să cadă și astfel o să se ducă dracului discursurile înveninate și toate "idealurile" lor vândute în prime time și care sunt, de fapt, puse în slujba malaxorului economic.
"De ce nu pleci, de ce mai stai?". Pentru că, îmi spunea un doctor, zilele trecute, intelectualii vor fi întotdeauna incomozi, indiferent de regim, indiferent de păpușa Chucky care deține puterea. Fiindcă imaginația mea bogată poate broda realitatea în care doctorii, aceia care nu uită nou-născuții în incubatoare ca și cum ar uita o cafea pe foc, vor ieși în stradă ca să atragă atenția asupra mizeriilor care guvernează sistemul de sănătate, a aparaturii cu care sunt nevoiți să-i trateze pe pacienți, a compromisurilor josnice pe care sunt uneori forțați să le facă, plătind cu niscaiva apariții TV în care ridică statui parlamentarilor, președinților de consilii județene, primarilor. Și asta pentru a beneficia, destul de târziu, de aparatură medicală care nu e ruginită și care, culmea!, funcțio-nează.
"Nu plec", "mai stau" sau "m-am întors" fiindcă în jocul ăsta de puzzle turnătorii conduc spre ruina morală și intelectuală, folosind aceleași instrumente și metode de coerciție ale sistemului pe care, după atâția ani de rătăcire disperată în meandrele capita-lismului, încă îl condamnăm.
Dar mai ales pentru că tot mai visăm la clipa în care vom arunca în aer comunismul de azi.
- Publicitate -
