De foarte multe ori, părinții uită că trebuie să-și sprijine copiii în procesul instructiv-educativ. În alte cazuri, însă, unii sunt fie prea nepăsători, fie prea ocupați ca să îi mai întrebe cum mai este la școală, ce rezultate au etc.
- Publicitate -
Implicarea sau neimplicarea părinților în educația copilului influențează situația lui școlară? Despre această chestiune, a implicării sau neimplicării adulților în procesul de educare a copiilor, am discutat cu mai multe cadre didactice constănțene.
Directorul Colegiului Național Pedagogic "Constantin Brătescu", prof. Anamaria Ciobotaru, consideră că parteneriatul școală - familie este esențial pentru demersul educațional al elevului.
"Un parteneriat activ, deschis, coresponsabil nu poate avea decât un feed-back pozitiv pentru educația acestuia. Fiecare factor care influențează educația copilului are sau trebuie să aibă un rol bine definit. Lipsa de implicare a familiei poate avea efecte dezastruoase în educația copilului, de la rezultate slabe la învățătură, la comportamente atipice și chiar abandon școlar", ne-a declarat prof. Anamaria Ciobotaru.
Profesorul - al doilea, al treilea model din viața copilului
La rândul său, prof. Mirela Roșioru, de la Școala Gimnazială nr. 29 "Mihai Viteazul", spune că a văzut, de-a lungul timpului, o mulțime de pledoarii pro și contra implicării părintelui în viața copilului-elev. Aceasta apreciază că nu există reușită școlară fără o îndrumare, un sprijin, un ghidaj din partea părinților. Există o linie, însă, până la care părintele trebuie să se implice, pe care fiecare și-o trasează singur, de la caz la caz. Astfel, cu multă abilitate și cu tact, părintele este primul adult din viața copilului care-l învață regulile conviețuirii sociale: normele de igienă, folosirea tacâmului la masă, salutul, comportamentul în public. Părintele devine primul model din viața copilului.
"Educatorul/învățătorul/profesorul au misiunea de a înzestra puiul de om cu abilități, deprinderi și priceperi în domenii/discipline diverse, cu alte cuvinte, să-i formeze competențele. Profesorul devine al doilea, al treilea model din viața copilului. Am întâlnit un elev în semestrul al II-lea, în clasa a V-a, într-o distinsă școală, care nu reușise să-și facă un caiet de notițe pentru clasă și tot scria pe foi. Mama modernă, foarte prezentă pe holurile școlii, era adepta neimplicării în viața școlară a fiului și susținea că este treaba profesorului să-i determine fiul să-și facă un caiet de notițe. Evident că orice argument al profesorului legat de necesitatea unui maculator pe care elevul să-l folosească în mod constant la clasă pălește în fața «competențelor parentale»", a declarat prof. Mirela Roșioru.
La polul opus, a adăugat dascălul, a întâlnit și un părinte realmente îngrijorat de faptul că fiul nu reușea să obțină în teste note mai mari de 7-8. La acel moment, a înțeles motivul îngrijorării mamei respective și i-a sugerat să aibă o altă abordare. Să înlocuiască "hai, mă, mamă, doar atât ai putut", "de ce nu ai luat mai mult, doar am învățat tot împreună", cu "e bine", "uite, a fost mai bine ca ultima dată" etc.
"Cu alte cuvinte, i-am sugerat să înlocuiască critica și manifestarea constantă a dezamăgirii cu principiul încurajării și al aprecierii efortului. Nu am să uit ușurarea și chiar bucuria respectivei mame care a exclamat, la final: «ce bine că am vorbit cu dumneavoastră, am învățat și eu ceva și m-am liniștit», a completat profesorul.
În acest sens, cadrul didactic este de părere că fiecare părinte se implică în viața copilului școlar atât cât apreciază el.
"Nu poți să impui o limită, să fixezi bariere, iar unde știința nu mai are răspunsuri, iubirea părintească ar trebui să le aibă deja", a încheiat Mirela Roșioru.
XXX
În ediția de mâine, vom reveni și cu alte puncte de vedere pe acest subiect.
Mirabela ȘERBĂNESCU
