În siajul istoriei: Decembrie 1989 - sacrificii și speranțe reînnoite într-o Lume a schimbărilor continue

Au dispărut două mari imperii multinaționale - Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar, altul s-a reconfigurat (Imperiul Rus/Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste - U.R.S.S.), un altul însă a rezistat (Imperiul Britanic - va dispărea, practic, după Al Doilea Război Mondial), iar pentru o altă mare țară (Statele Unite ale Americii) se vor arăta zorii unei dominații mondiale în continuă configurare.

Locul României - constituită ca Stat Modern la 24 ianuarie 1859 - în acest peisaj al Istoriei se va determina din perspectiva necesităților, inexorabile, ale Modernității și modernizării (cu excepția unei soluționări cât mai echitabile a „Cestiunii” agrare) - național-statele, instituționale, economice, culturale și sociale. Beneficiind de o lungă perioadă de pace și progres - ca întreg Bătrânul Continent, de altfel, având și norocul unei conduceri stabile (regele Carol I a domnit între 1866 și 1914), reprezentată de o Monarhie constituțională, parlamentară și pluripartidistă - Țara (proclamarea Regatului a avut loc după Războiul de Independență, în martie 1881) și-a desăvârșit unitatea național-teritorială în Decembrie 1918, prin hotărârea istorică de la Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie), de Unire a Transilvaniei cu Patria-Mamă.

În următoarele trei decenii (1 decembrie 1918-30 decembrie 1947), Statul Național Unitar și Independent Român va parcurge o perioadă fastă, cu firești lumini (în plan economic și cultural) și umbre (în decembrie 1933 va fi asasinat, de către adversari politici de extremă dreaptă, prim-ministrul Ion G. Duca, iar în decembrie 1937 regele Carol al II-lea - într-un climat european propice ascensiunii regimurilor dictatoriale – aduce la putere un guvern ce va premerge, la începutul anului următor, dizolvarea și interzicerea partidelor politice). Era o evoluției benefică pentru națiunea română în legica dezvoltării istorice -

proprie, de altfel, ansamblului statelor europene.

După răvășitorul Al Doilea Război Mondial (1939-1945), cu rezultatele cunoscute, re/împărțirea și delimitarea - din rațiuni, în primul rând, economice - de către Marile Puteri învingătoare a sferelor de influență de tip imperial (înveșmântate, ca întotdeauna în haine ideologice și propagandistice) a configurat, corespunzător, o nouă geostrategie; o nouă realitate în care popoare și state s-au trezit într-o parte sau alta a ceea ce s-a numit „Cortina de Fier” - de o parte lumea occidental-atlantică (cu economie de piață, pluripartidistă și valori constituționale proprii), dominată de către Statele Unite ale Americii; de cealaltă parte, lumea așa-zis comunistă - „Lumea Nouă”, izvorâtă istoricește în Rusia, la 7 noiembrie 1917, având ca hegemon U.R.S.S. (regim republican unipartidist, cu economie preponderent centralizată de Stat, cu valori constituționale specifice).

Pentru România, Lumea Nouă - ce începuse a fi edificată după întoarcerea armelor alături de Aliați, la 23 august 1944 - va fi marcată, decisiv, în decembrie 1947, când, în ziua de 30, are loc Proclamarea Republicii, respectiv, abdicarea - tot în siajul unei evoluții istorice ca atare, naționale în context european („În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai Țării, conștient și de răspunderea ce-mi revine, consider că instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României"), a regelui Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen.

Cele trei decenii ale Lumii Noi ce au urmat au reprezentat, pe fond, o susținută și continuă dezvoltare social-economică și culturală a națiunii, în cadrul internațional și ideologic dat, țara noastră fiind apreciată și recunoscută de către numeroase puternice state pentru rolul jucat pe plan internațional – mai ales în prima parte (1965-începutul anilor ʼ80) a exercitării conducerii de către președintele, din ce în ce mai autoritar, Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie 1918-25 decembrie 1989).

Rupt însă, din ce în ce mai mult, de realitățile evoluției lumii contemporane (mai ales după accederea la putere a lui Mihail Gorbaciov, în martie 1985, care a demarat un consistent proces de schimbări interne și în relațiile cu Occidentul) - într-o țară lipsită de alternative politice (cum existau partide, tolerate iar mai apoi acceptate ca atare, formal, în alte state socialiste europene) și de personalități ce-și asumă o disidență ca atare cunoscută populației, pasive (cum, de asemenea, se manifestau în alte țării din sistemul socialist) - șeful Statului și regimul social-politic ce-l reprezenta au fost înlăturați de la putere, la 22 decembrie 1989.

Orchestrată de Mari Puteri, pe fondul unor nemulțumiri sociale reale - amplificate propagandistic -, răsturnarea de regim (unică, în lumea contemporană, prin rapiditatea actului) și executarea simbolului acestuia (la capătul unui proces cu acuzațiuni punctuale nedovedite material) au fost însoțite, din păcate, de moartea a sute și sute de oameni - tineri în majoritate - care-și exprimau, pe stradă, speranțele și încrederea într-o altă Lume, tot Nouă și aceasta.

Acestor martiri suntem datori a le exprima, întotdeauna, recunoștința noastră, a celor de azi, pentru sacrificiul lor în folosul Libertății și al Demnității, al redării speranțelor...