"Intermezzo - Graziella" sau cum să-ți eternizezi "corpul îndrăgostit"

"Intermezzo II - Graziella" de Marin Mincu (Polirom, 2008) este un roman erotic, dar un roman erotic ciudat, lipsit de orice urmă de vulgaritate. Cel care scrie despre și lansează generos poezia douămiistă, saturată de pornografie, este el însuși guvernat în scriitură de o puritate indestructibilă (starea de puritate instaurată încă din copilărie, "implantată de mama"- p.195), de neputința de a exala vulgaritate. Actul sexual pare să se petreacă, în ciuda amănuntelor carnale, între îngeri, este ilustrarea ideii că iubirea izvorăște din creier. Instinctele care ar depăși limitele fixate de personalitatea lui M. nu au ce căuta în text.

Observăm un narcisism extrem și asumat, vizibil în încercarea de a-și captura în cuvinte propriul sine în plină manifestare, fără a falsifica vreo notă, vreo pulsiune interioară. Vorbim despre conștientizarea propriului eu ca un monument capabil să sfideze timpul.

Este prezentă permanent obsesia de a înțepa textul în realitate pentru a-i aspira seva, acele cuvinte care vor transfera vitalitatea în text pentru totdeauna. Este ceea ce scriitorul denumește "autenticitate a scriiturii" pentru care niciun efort nu este precupețit. Pentru a fixa, cu precizie științifică, trăiri și senzații, autorul rescrie, se întoarce mereu și mereu asupra cuvintelor. Este ca o căutare a acelei fraze beethoveniene perfecte pe care o auzim și, cumva, suntem siguri că nu ar fi putut avea o altă expresie, că fiecare notă este la locul ei și de neclintit. Sau a statuii perfecte care exista în moleculele marmurei înainte ca Michelangelo să o dezvăluie cu dalta. M. se află în căutarea virtuozității prin care să-și poată transpune propriul suflet, neîmpietrit, ci cu toate pulsiunile sale, în text, spre nemurire.

În același timp, asistăm la procesul de creare a unui model. Actantul M. are certitudini de neclintit, prima sa certitudine fiind literatura, pentru care, fără a arăta vreo părere de rău, renunță la orice altceva, inclusiv la femeia pe care o iubește și față de care arată un spirit de sacrificiu neobișnuit, ce depășește până și instinctul de conservare. Urmărim o scenă petrecută în timpul unei plimbări pe digul din Eforie: el alunecă pe pietrele umede și, în momentul în care simte iminența căderii, îi împinge mâna la o parte, pentru a nu o trage după sine. Și totuși, atunci când, în altă împrejurare, ea îi cere să se facă "om de casă" și pronunță sintagma "ori eu, ori...", subînțelegând "literatura", cu o liniște dată de conștiința clară a propriei misiuni el pleacă, o lasă în drum plângând, spunându-i "poți să faci cum vrei, eu la literatură nu pot să renunț", justificându-se în fața lectorului doar cu atât: "Cum să te lași de literatură? Era ca și cum ți-ar fi cerut să te sinucizi..." (p. 385).

M. face toate cele cuvenite, procedează cu o corectitudine ieșită din comun - când femeia pe care nu o iubește încă, dar pe care simte că ar putea-o iubi, i se predă sentimental, el este frust, crud, îi spune ce (nu) simte, dar nu o respinge, ci îi oferă ceea ce consideră a fi răsplata justă pentru sentimentele declarate, i se oferă instituțional, prin cununie, continuându-și misiunea personală, literară, punându-i ei la dispoziție cadrul în care să-și dovedească sentimentele, iar lui - ocazia de a se îndrăgosti de ea.

În relație cu G. dar și cu ceilalți, M este un monstru intransigent care îi sancționează dur și fără echivoc pe toți aceia care nu se înscriu în codul său moral sau existențial, pedeapsa fiind excluderea din propria preajmă existențială sau izgonirea din text.

Apar personaje celebre ale lumii literare sau universitare, ca Zaharia Stancu, Solomon Marcus, Ș. Cioculescu, Marin Preda, Al. Paleologu, Al. Piru, Cornel Regman, toate descrise în funcție de M., în contact direct cu actantul.

Sunt evocate și personaje locale din Constanța anilor, 70, prorectorul Papașa, tinerii cenacliști Gheorghe Căpățână, Sabin Călin, Ștefan Ungureanu, colegul universitar Puiu Enache, pomenit mai mult cu inițiale, probabil drept pedeapsă textuală pentru lucrăturile pe care le întreprinde contra lui M., tovarășul Crișovan, tartorul de la Comitetul Județean de Partid și alții.

Monumentul este desăvârșit prin introducerea în roman a unor texte majore care nu-i aparțin - o scrisoare a lui Ion Barbu către Vianu, una către Cioculescu, un fragment din Poimandres (Corpus Hermeticum), referatul lui Crohmălniceanu la teza de doctorat a lui Marin Mincu, fragmente din recenzii la cărțile aceluiași M.M., o scrisoare și o proză scurtă de la un fost student, o poezie a unui cenaclist constănțean, o scrisoare a poetei Angela Marinescu.

Dar, peste toate, închegând scriitura, sunt fragmentele din jurnalul lui G., cea care dă romanului subtitlul "Graziella", femeia care coordonează pulsiunile sentimentale ale lui M, cea care îl posedă atunci când se lasă posedată, cea care, în această etapă, în acest "intermezzo", formează cu M. "un singur corp îndrăgostit" care trebuie și a fost transferat în text.