Diana Cheregi, una dintre cele mai apreciate actrițe ale Teatrului de Stat Constanța, a jucat, în ultimii patru ani, în opt premiere, având o experiență scenică de 35 de ani. A debutat în 1972, când a absolvit IATC-ul, fiind apoi repartizată la Botoșani, unde a locuit un an, lucrând cu o mare regizoare a teatrului românesc, Marieta Sadova. După experiența de la Botoșani, s-a mutat la Constanța, unde a debutat în spectacolul "Nevestele vesele". Una dintre cele mai mari dorințe ale sale este ca și locuitorii din zona rurală a județului Constanța să aibă acces la teatru, astfel că a realizat, alături de Liviu Manolache, un spectacol coupé, exclusiv pentru deplasări.
- Publicitate -
- Puteți face o comparație între statutul actorului în perioada comunistă și cel actual?
- În perioada în care noi ne plângeam că nu putem să jucăm cum am vrea și ce am vrea, găseam modalitatea de a strecura nemulțumiri și aluzii la ce nu ne convenea… dar ca statut social nu eram mai prost plătiți decât acum. Ba pot să spun că am ieșit în debut cu 1.200 de lei. În 1989, ajunsesem la 4.800 salariul, bani în mână. Eram mult mai apreciați, poate și pentru că eram foarte vizibili. Ca dovadă, am mers la Botoșani, mi s-a dat imediat casă. La Constanța mi s-a oferit o cameră la hotel, am avut și acolo cazare. N-am fost niciodată obligată să-mi iau gazdă. Noi, actorii, eram și mult mai puțini. Îmi aduc aminte că la Teatrul "Ovidius", pe care îl regret ca sediu, eram 17 – 25 de actori, or aici suntem 50. Acolo făceam turnee și deplasări pentru că exista această posibilitate. Jucam în frig, în locuri reci în deplasări, dar eram tineri și o făceam cu drag. Acum avem libertatea de a spune orice și parcă nu mai există curajul. Și când vine curajul intervine vulgaritatea, ce e mai rău în noi, nu ce e bun, pentru a putea schim-ba ceva. Exact ca în spectacolul "Terorism" - terorismul din noi ne împiedică să mergem înainte. Ne terorizăm într-un fel sau altul.
- Ați jucat în numeroase spectacole și ați putut observa reacțiile publicului la fiecare dintre ele. Prin prisma experienței dvs., care este rolul teatrului - datorie sau distracție?
- Teatrul nu este o datorie. La teatru simți, te emoționezi, trăiești emoțiile altuia, așa cum mulți trăiesc emoțiile personajelor din telenovele, dar prin sticlă. În schimb, la teatru trăiești emoțiile unui personaj viu. Teatrul trăiește odată cu tine, este mult mai aproape pentru tine ca spectator decât un film.
- Ați accepta să jucați într-o telenovelă?
- Mi s-a propus, dar am refuzat. Greu am acceptat să fac o reclamă. În telenovelă nu mi se dă un personaj. Nu ai unde să te duci, să te documentezi, să vezi epoca, istoricul, socialul, să scormonești personajul acela. Personajul din telenovelă are o suferință, dar suferă la modul exterior, nu creează. Deci nu aș accepta.
- Mircea Albulescu spunea, într-un interviu, că pentru un actor este nevoie de timp pentru a intra în pielea unui personaj și de timp pentru a ieși din ea. Dvs. cum procedați în acest sens?
- Ies din personaj făcându-i premiera, după ce repet un număr de zile. Personajul se coace, se așează în tine, știi ce vrea de la tine, tu știi ce vrei de el, știi ce vor celelalte personaje de la al tău. Se armonizează ca într-o orchestră toate personajele, se face premiera și personajul tău rămâne în tine. Apoi începi cu următorul: de unde este, cine este, ce vrea, îi inventezi un istoric dacă nu are. La fel cum tu ai o biografie, așa trebuie să aibă și el. În momentul în care pun costumul pe mine știu că sunt personajul acela. După ce am dat costumul jos, intru într-ale mele, devin iarăși eu.
- Care credeți că este statutul teatrului în societate, în condițiile în care asaltul de spectacole în format electronic este din ce în ce mai puternic?
- Cei care văd spectacole numai în format electronic văd un lucru fix, nu trăiesc cu tine odată. Teatrul se trăiește aici, unde emoția este cu totul alta. La televizor faci altceva în timpul show-ului, pe când în sală trăiești odată cu actorul și îți pui întrebări. Până la urmă, acesta e rolul teatrului, să te facă să te întrebi cine ești, să-ți creeze probleme.
- Ce alte amănunte ne puteți oferi despre spectacolul coupe realizat cu Liviu Manolache?
- Este o piesă țărănească, se numește "Deșteapta pământului", de Victor Ion Popa. Este o piesă veselă, vie, antrenantă, adaptată la zilele noastre. De ani de zile mă tot lupt să reîncepem mersul prin căminele culturale. Mergând cu studenții pe acolo, am văzut căminele culturale foarte aranjate și curate. Noi din 1990 încoace nu am mai fost în deplasări la teatru. Nu e păcat ca acel copil de 17 ani să nu fi văzut niciodată un spectacol de teatru sau un cinematograf? Nu trebuie să mergi cu piese complicate. Poate că ar prinde, dar nu înțeleg ce este cu tine acolo. Mergem cu piese mici, cu subiecte care să îi intereseze, cu problematica lor. În "Deșteapta pământului" e vorba despre căsătorie. Spectacolul e făcut special pentru deplasări, cu un decor care se pliază. Am făcut distribuția mai mare, pentru ca atunci când nu poate să joace unul să plece celălalt în deplasare. În rolul mamei, Maria Vasilescu și cu mine, în rolul fetei este Liliana Bărăscu și Florina Bulgaru, în rolul tatălui este Remus Archip și Dan Zorilă, iar în rolul băiatului este Andrei Cantaragiu și Andu Axinte.
