Se împlinesc 103 ani de la
săvârșirea, la 18 noiembrie/1 Decembrie, a celei de-a treia „uniri” a românilor
(după cea a fraților basarabeni de la Chișinău, la 27 martie, și a fraților
bucovineni de la Cernăuți, la 28 noiembrie) în Anul
Marii Uniri – 1918, proces istoric
finalizat prin Rezoluția Marii Adunării Naționale de la Alba Iulia, de la 1
Decembrie, prin care, astfel, într-un prielnic context internațional, se
desăvârșea formarea statului național unitar român – România Mare.
- Publicitate -
N. Iorga, de la nașterea căruia s-au
împlinit în luna lui Cireșar, 150 de ani, are numeroase lucrări – tomuri de
documente (arhivistice, de „scrisori și inscripții”), sinteze, volume tematice,
ample note de „drumeție”, conferințe și articole de popularizare.
„Panteonul viu
al bătrânilor celor mari”
În suita acestor „producte”
științifice și cu puternice simțăminte național-culturale, se disting
numeroasele portretizări (circa 70) ale unor fruntași ai românilor ardeleni –
de la oameni simpli (precum Badea Cârțan), până la oameni de cultură din vremea
sa (precum Goga, Lapedatu, Lupaș), de la pașoptiști până la Generația Marii
Uniri. Să menționăm pe cei ce au contribuit la crearea premiselor înfăptuirii
unității.
Axentie
Sever (1821-1906; participant la Revoluția de la 1848-1849): „una din
căpeteniile românilor în mișcarea de la 1848. Din Panteonul viu al bătrânilor
celor mari, așa de puțini, s-a mai desfăcut, în această clipă, unul".
Simion
Bărnuț (1808-1864; lider al Revoluției de la 1848-1849, cărturar și
profesor universitar): „Cine nu știe vestita lui cuvântare către adevăratul
popor, către miile de săteni doritori a-și afla vestea mântuirii din robie și
nedreptate – cuvântarea ținută în Câmpul cel nou al Libertății, la 3 mai 1848?
Peste câțiva ani, Bărnuț predica la [Academia Mihăileană/Universitatea din]
Iași, în lecții de drept, crezul național românesc, scoțând din teoriile sale,
răbdător dezvoltate, încheierea că suntem un neam și trebuie să clădim toate
ale noastre pe conștiința acestei ființi deosebite, firești și legitime a
neamului nostru".
Gheorghe
Barițiu (1812-1893; întemeietor al presei românești din Ardeal,
participant la Revoluția din 1848-1849, membru-fondator al Academiei Române):
„care a fost atâta vreme fruntașul pe toate terenurile și conducătorul
românilor din Ardeal", „un gazetar al conștiinții și al idealelor sale,
gazetarul poporului român supus, în Ardeal, unei stăpâniri străine", la 1848
„fu omul poporului”, „un «om reprezentativ», o expresie a nevoilor neamului
său"
Andrei
Șaguna (1809-1873; participant la Revoluția din 1848-1849, Mitropolit
Ortodox al românilor, membru-fondator al Academiei Române): „Puține nume sunt
așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Șaguna", el „a fost dintre
oamenii mari cari sunt cu totul din vremea lor, a căror acțiune se desfășură
întreagă în margenile posibilului, ale celor imediat posibile și cari pentru
aceea biruiesc și mor împăcați cu ei înșiși, bucuroși de o izbândă statornică".
Timotei
Cipariu (1805-1887; participant la Revoluția din 1848-1849, învățat din
Blaj, membru-fondator al Academiei Române): „autorul «Principiilor» și
al «Gramaticei» fu apropiat de trecutul cel nou, românesc mai mult decât
oricare înainta lui. Școala cea veche latinistă se cufundase în cronici, pentru
a da povestirea ușoară a lui Clain și analele masive ale lui Șincai. Cercetând
deosebirile de grai dela un ținut la altul, interesându-se de dialecte, care
aveau mare preț pentru acest începător al studiului lor, Cipariu se apropia în
sfârșit, acum când era un mare cărturar, și de
viața poporului românesc de pretutindeni, care se poate zice că nu i-a
fost străin în niciunul din manifestările sale. De noi, cești de dincoace, nu
i-a fost rușine niciodată, ca altora".
Ioan
Rațiu (1828-1902; întemeietor și președinte al Partidului Național Român
din Transilvania) (la dezvelirea statuii la Turda, în iunie 1930): „Acum jumătate de secol, conducerea românilor
de peste munți scăpa din mâinile clerului. S-a simțit nevoia unui mirean care
să facă el ce fusese până atunci în sama «preoților cu crucea-n frunte». Și s-a
prezentat de la sine un om zdravăn trupește și sufletește, nu popular prin
cuvânt, nu măgulitor prin patimi, și nici artist în materie de prestigiu"...)
ci „Un caracter. Un caracter de neînfrânt”
Iosif
Vulcan (1841-1907; membru al Academiei Române) „om cu puteri modeste, dar
cu atâta bunăvoință, a fost unul dintre predicatorii unității culturale, cea ce
nu trebuie să uite nimeni, și noi, mai ales, cei de aici, nu vom uita".
Corifei
ardeleni ai Marii Uniri
Gheorghe
Pop de Băsești (1835-1919; a prezidat Marea
Adunare Națională de la Alba Iulia) „nobilul român, cu pergament de la vechii
stăpâni unguri ai Ardealului": „Tocmai fiindcă este acolo așa de mare și mândră oaste de țărani,
îi trebuia Voevodul ca pentru obștile – și oștile – țerănimii celei
vechi, întemeietoare și sprijinitoare de domnii. Icoană de trecut, garanție
morală pentru prezent, îndemn către tineretul viitorului, așa a fost când l-au
lăsat să trăiască dușmanii seminției sale, în castelul său care era o căsuță,
între țăranii săi cari-i erau frați, bătrânul Gheorghe Pop.
Nația
i-a zis «badea Gheorghe»”.
Ștefan
Ciceo Pop (1865-1934; vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba
Iulia): „una din cele mai caracteristice figuri din rândul luptătorilor pentru
unitatea românească. La dânsul nu era argumentația care să încerce a convinge,
nici măiestria talentului format prin cultură, ci un imens instinct elementar
se rostea strivitor prin talie, ținută, căutătură și glas (...) nu era poate un
altul printre ardeleni care să poată vorbi mulțimilor ca dânsul, fiindcă el nu
era, mai la urma urmei, decât însăși întruparea lor, așa cum i-au făcut veacuri
de suferință și de răbdare care deodată se descarcă într-o sălbatecă pornire de
distrugere, chiar dacă ar fi de jur împrejur lumea însăși să piară"
Vasile
Lucaciu (1852-1922; inițiator, în 1892, al «Memorandumului») „Odată, pe
când oamenii cari îmbătrânesc astăzi își începeau vieața, contra urgiei
Ungariei deznaționalizatoare, a lui Tisza tatăl și Tisza fiul, s-a ridicat un
popă de sat român, ca în zilele acelea eroice când ajungea o reverendă veche și
o cruce de lemn pentru ca mii și mii de țărani să samene cu trupurile lor calea
dreptății. A fost un simbol pentru mulțimile care văd și simt, lucrează și
biruiesc prin simbol".
Vasile
Goldiș (1862-1934; orator principal la Marea Adunare Națională de la Alba
Iulia; membru de onoare al Academiei Române) „Între oamenii politici ai
Ardealului, avocați, bancheri, câte un medic, s-a strecurat din întâmplare și
un profesor, nepot de episcop, profesor de latinește pentru gimnaziul din
Brașov și diletant în sociologie a fost prins într-o vâltoare unde aducea o
frumoasă ținută, o figură simpatică, un glas vibrant, reminiscențe de lectură,
o firească ambiție și, neapărat, dezorientare. Scos înainte la zile mari, el
reintra în umbră pe urmă. Știa carte și era jenant".
Stoica LASCU
