Prima coadă la un film românesc

E un paradox: te uimești de faptul că un oraș cu pretenții precum Constanța nu are o sală optimă de cinematograf, dar te bucuri că vezi un film premiat anul acesta la Cannes. Caravana filmului lui Cristian Mungiu a cuprins 15 localității și, potrivit organizatorilor evenimentului, s-a testat piața, dacă oamenii chiar nu merg la film pentru că nu îi mai interesează sau pentru că nu au unde. După încasările din cele 14 orașe parcurse până la Constanța, reiese a doua variantă. Nici Constanța nu a fost o excepție, deoarece biletele pentru film s-au vândut ca pâinea caldă.

Este inedit faptul să vezi, într-o zi de marți, coadă la un film românesc. Un public de toate vârstele, înarmat din timp cu chipsuri și biscuiți, că doar așa se merge la film, chiar dacă a fost vorba despre sala Casei de Cultură.

Recunosc faptul că așteptările mele de la acest film au fost altele. Mai ales că am consemnat cu frecvență constantă despre succesul filmului, despre festivalurile la care s-a dus și a impresionat.

Și mai știam din start că tot ce se vinde peste hotare, mai ales povești din epoca de aur, prind bine, al naibii de bine pentru străini. La fel ca și în cazul scriitorimii care a avut succes afară, cu povestioare triste pentru alții, banale și consumabile pentru noi, cei care le-am trăit.

"4,3,2" este un film simplu. Nimic șocant, poate aș spune o poveste șocant de simplă, dar de impact. Iar carisma filmului este dată de faptul că Mungiu reușește să surprindă banalitatea răului dintr-o perioadă comunistă, trăită mai mult sau mai puțin de alții. Și din primele cadre îți dai seama că pe Cristian Mungiu îl interesează oamenii și dramele lor aparent minore.

Astfel, mi s-a părut epocală scena de familie, cu oameni resemnați, adepții filozofiei lui "mă descurc". Blocurile sordide, sticla de lapte cu dop de aluminiu, coada de la Alimentară, pasta de dinți Maxam, jambierele de student vorbesc despre oameni, pe-tru că despre regim știam deja cam totul.

Iar Mungiu nu critică o stare de fapt, ci doar o expune până în cele mai mici detalii, lăsându-te să-ți tragi singur concluziile sau să-ți formulezi nedumeririle.

Este o poveste tristă și fiecare a tras propriile concluzii. Și nu oriunde, ci în fața unei camere de luat vederi, pusă la dispoziție de organizatorii caravanei pentru a lua pulsul premierelor din toate orașele pe unde au trecut. Puțini s-au încumetat însă, majoritatea tineri.

Am aflat, spre exemplu, că nu e bine să stai și să-i cauți nod în papură filmului, să te întrebi dacă avea sens sau nu să insiști cu un cadru pe un făt avortat, dacă "4,3,2" a meritat sau nu premiul de la Cannes; ci trebuie să îl iei ca atare.

Alte păreri: "Am privit filmul cu un nod dureros în stomac, am simțit nevoia să fumez la sfârșit"; "Sunt norocos că m-am născut cu vreo 15 ani mai târziu decât alții"; "Cât de prost trebuie să fi fost omul care a scris cronica aceea din ziarul Vaticanului, dacă el a înțeles că filmul ăsta transformă fătul într-un obiect dispensabil?"; "Viața românului amărât!"; "Îmi imaginez că impactul a fost uriaș pentru străini, care nu înțeleg detaliile", "Mi-a plăcut mult suspansul"; "Pe când o carte despre film?"

Iar concluziile personale: jocul tuturor actorilor este exemplar, nicio replică nu sună fals; avorturi interzise - o dramă spusă cu o finețe rară și cu trimitere la comunism, fără a spune lucruri "verde în față" despre acea epocă; iar meritul lui Mungiu este că reușește să surprindă banalitatea răului din perioada în care pachetul de Kent sau Vikent era moneda obligatorie pentru "a te descurca".

Pentru alte păreri, Mungiu a pus la dispoziție un blog. Și aș mai comenta că, dacă un film românesc reușește să nască atâtea polemici, discuții și comentarii personale din partea publicului, nu a specialiștilor, este un lucru îmbucurător pentru cinematografia noastră.