Să ne uităm în istoria noastră și să luăm aminte!

Există multe momente în istoria noastră pe care trebuie să le cunoaștem, ca să putem învăța din ele și, da, așa cum ne-am obișnuit să spunem/auzim, să nu repetăm greșelile trecutului. Azi este vorba despre Unirea Țării Românești cu Moldova din 1859 și despre Alexandru Ioan Cuza. Și nu doar despre Alexandru Ioan Cuza, ci și despre pleiada de oameni politici care au contribuit la prima etapă a realizării României Mari. Și mă refer aici la Mihail Kogălniceanu, la Ion Brătianu, la Dimitrie Bolintineanu, la Vasile Alecsandri etc., mulți dintre aceștia fiind revoluționari la 1848-1849.

Unirea Țării Românești cu Moldova a fost voința românilor, Marile Puteri, puse în fața faptului împlinit, nu au avut decât să recunoască hotărârea poporului. Și aceasta s-a realizat prin eforturile unor diplomați de prim rang și, de ce să nu recunoaștem, prin farmecul personal al lui Cuza. Această înfăptuire aducea speranță și românilor din Transilvania, care „numai în principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici îşi văd scăparea". Dar domnul și apropiații săi nu s-au mărginit doar la realizarea „Micii Uniri”, ci au pus și bazele statului românesc modern, printr-o serie de reforme care au vizat structurile economice, sociale, politice ale societăţii româneşti. Mă refer la secularizarea averilor mănăstireşti, la reforma agrară, la cea electorală, legea instrucţiunii publice, legea pentru organizarea administrativă, cea pentru organizarea judiciară. Acum s-a pus baza armatei naţionale şi dreptului românesc - codul penal, civil, comercial, a fost introdus sistemul de unități de măsură etc. Toate aceste realizări au fost realizate în doar șapte ani.

Abdicarea lui Cuza i s-a datorat într-o oarecare măsură. Acesta declarase că va rămâne în funcție atât timp cât poporul i-o va cere. Și nu „poporul” i-o cere, ci cei care fuseseră afectați de politica reformatoare a lui Cuza, mai ales de reforma agrară. Cuza a fost forțat să abdice în 1866. A murit, sărac, la Heidelberg. Peste ani, trupul său a fost adus acasă, la Ruginoasa. De la graniță, drumul a fost flancat de țărani, care-și duceau Domnul pe ultimul drum. S-au spus și scris multe despre Cuza. Faimoasele legende cu ocaua, cu Moș Ion Roată, vizitele sale incognito prin târguri…S-a scris mult și despre aventurile lui de bărbat frumos și spiritual. Ca orice om, a avut și defecte. Pe unele le-a folosit din plin pentru binele țării. Dar contează cu ce am rămas noi, românii, din domnia lui Alexandru Ioan Cuza: cu Principatele Unite, cu bazele unui stat modern și, mai ales, cu un exemplu de cinste, de dreptate, de iubire de țară măsurată în fapte. De multe ori, când lucrurile merg prost în țară și considerăm că nu avem conducătorii pe care îi dorim/merităm, sunt doi domni pe care-i amintim cu speranță: Vlad Țepeș și Alexandu Ioan Cuza. Sunt etaloanele dreptății.

Să ne uităm în istoria noastră și să luăm aminte!

Și să nu uităm îndemnul lui Alecsandri:

„Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română!”

Și nu doar pe 24 ianuarie, ci de-a pururea...