Vernisajul expoziției unei ”super-stele a artei contemporane din România”, la Muzeul de Artă

În perioada iulie – august 2024,  Muzeul de Artă Constanța găzduiește expoziția ”Based on a true story” a artistei Irina Dragomir, curatoriată de Lelia Rus Pîrvan. Vernisajul expoziției va avea loc joi, 4 iulie 2024, ora 16.00.

Irina Dragomir este deja cea mai cunoscută studentă a profesorului ei, artistul Alexandru Rădvan, a cărui expoziție personală, intitulată ”Piele pe piele” a avut loc la începutul acestui an la Muzeul de Artă Constanța. În logica unei continuități a demersului artistic, după perioada de studii realizată la UNArte București, unde lecția mentorului ei a fost bine asimilată, Irina și-a urmat pasiunea, și în urma întâlnirii providențiale cu Ioana Ciocan, directoarea Art Safari din București, cea care a numit-o „super-steaua artei contemporane din România”, a avut loc și prima expoziție personală de mare vizibilitate, în 2022, iar întreg Pavilionul de artă contemporană i-a fost dedicat.

”Bazată pe o poveste adevarată/ Based on a true story”, cum altfel ar fi putut fi titlul expoziției de la muzeul nostru? Pictura sa auto-referențială poartă în ea germenii unui artist valoros, a cărui inspirație nu ține cont de trenduri, ci de ceva cu mult mai autentic și mai intim, și anume, de propriile sentimente. Ce ar putea fi mai greu, decât să te înfățișezi publicului privitor cu întreg bagajul tău emoțional? Oare nu devii prea vulnerabil dacă ești sincer? Și pentru a complica și mai tare lucrurile, ce se poate întampla atunci când ești și femeie, artist și mamă? Dar dacă ne gândim la faptul că prima imagine care ne vine în minte când vorbim de pictură este cea a unei femei-model, în timp ce femeile-artist sunt atât de puțin recunoscute în istoria artelor? De la acest paradox putem începe descifrarea lucrărilor Irinei și cred că o incursiune bazată pe o poveste adevărată este cel mai bun instrument de apropiere a publicului de pictura ei.

Primele opere de artă sunt expresii ale credinţei în puterea creaţiei, deci, într-o Mare Mamă universală, care asigura perpetuarea speciei. Seria de peste o sută de statuete feminine realizate în argilă, piatră, sau fildeş, descoperite în mai multe locuri din Siberia până în Franţa, confirmă această teorie. Dacă ele reprezentau figuri sacre, înzestrate cu puteri magice, cumva, pe parcursul istoriei, rolul femeii în societate s-a transformat și treptat, naşterea de copii a devenit o pedeapsă pentru acestea, o consecinţă a căderii în păcat,”cu durere vei naşte copiii” - Geneza, iar femeia a căpătat atribute negative, devenind astfel o urmașă a Evei cea păcătoasă. În cea mai strălucitoare civilizaţie antică, civilizaţia ateniană, femeia a trăit închisă împreună cu fiicele ei în gyneceu, fără a avea parte de educație. „Există un principiu bun care a creat ordinea, lumina şi bărbatul şi un principiu rău care a creat haosul, întunericul şi femeia", scria Pitagora, potrivit mărturiei lui Aristotel. Nu este deloc straniu, astfel, că femeile-artist au ţinut să se impună în sfera creației prin calităţi care vorbesc despre propria lor feminitate: prin sinceritate, intuiţie, inteligenţă, umor şi ironie, ele au căutat să se impună în acest dificil domeniu, iar prin alte atribute, considerate mai degrabă masculine, precum tenacitatea și munca asiduă, au încercat să combată ideile preconcepute ale societăţii cu privire la femeie, în general.

Picturile Irinei Dragomir au o calitate specială în felul în care se ”citesc” dincolo de funcția lor terapeutică: fără a face judecăți de valoare sau de a emite sentințe definitive, picturile ei, înainte de orice, pun întrebări. Lucrările mai vechi, în care apar imagini provocatoare, precum femeia cu o mătură în dreptul feței sau zeița modernă în latex, sunt modul ei de a contesta normele sociale sau stereotipurile legate de gen, frumusețe sau putere.

În arta contemporană se întâmplă tot mai des ca o artistă să vorbească în propriile lucrări despre ea însăşi într-o manieră atât de convingătoare, încât perspectiva feminină să nu reprezinte un motiv de resemnare fatalistă. Ne aflăm într-un astfel de caz fericit, în care o artistă își ”dă voie să simtă furie”- ”I Allow myself to Fell Anger”. Și asta pentru că între ”What people say” și ”What people do” se află uneori prăpăstii la care nu avem cum să rămânem indiferenți. Am citat câteva din titlurile lucrărilor ei, tocmai pentru că această expoziție vorbește, cu sinceritate,  despre sentimente și nu cred că există persoană care să nu se poată identifica în situațiile de față. Artista concepe în picturile sale un amplu discurs asupra superficialității, dar și a falsității care poate să apară în legăturile dintre oameni. În ciuda aparențelor atrăgătoare, de cele mai multe ori, aceștia ascund în spatele măștilor propriile prejudecați, de care nu se pot elibera decât printr-o experiență catartică, precum cea a unei imagini revelatoare. Și exact asta este ceea ce propune Irina, un spațiu al întâlnirii dintre artist și privitor, în care forma și titlul lucrărilor devine o cheie de decriptare a mesajului. Iar din acest punct de vedere, artista este capabilă să furnizeze privitorului imagini-simbol, îndelung gândite, care nu reprezintă doar niște picturi frumoase, tocmai bune de pus în dormitor. Toate aceste autoportretele vorbesc, de fapt, despre complexitatea ființei noastre, despre potentialul uriaș al femeilor și despre subiectele minore care îi sunt încredințate, despre putere în ”Strong Roots” și fragilitate ”Fragile”, despre luarea deciziilor și echilibrul delicat pe care îl fac, mai ales femeile, între inimă și creier. Modelul tuturor picturilor sale este cel al unei femei puternice și el face trimiteri la capacitatea fiecăreia dintre noi de a-și construi propria identitate și de a-și alege propriile trasee, indiferent de așteptările sociale.

Reprezentările proprii, obsesive, realizate în culori puternice, o plasează într-o etapă matură a creației sale, în care toate acumulările duc la o comunicare vizuală ce se face direct, fără artificii, fără acele ”înflorituri” atât de atrăgătoare pentru cei care vor să obțină suprafețe plastice, jocuri de lumină vesele, alăturări cromatice neașteptate și victorii facile. Însă dincolo de clasificări și curente artistice, pictura sa are forță și precizie, iar tăietura de bisturiu a pensulei plimbă culoarea de acril pe suprafețe plate, aparent fără volum. Din acest motiv, ea se aseamănă cumva procedeelor artei pop, care renunță la picturalitate, în favoarea rigorii, dar similitudinea este prezentă numai la un nivel de suprafață, deoarece arta sa are conotații cu mult mai adânci. Autoportretele, aflate între ipostazele de zeiță și femeie de serviciu, cuprind, de fapt, o lume a noastră, a femeilor, complexă și plină de contraste, dar atât de reală. Și cum griurile colorate nu își au locul în pictura sa, nici imaginile nu sunt prezentate la jumătatea drumului, forța lor penetrează ochiul și devin astfel de neuitat, tocmai pentru că dorința artistei este aceea de a fi directă, de a nu lăsa nici un detaliu în voia hazardului, astfel încât să nu existe nici o umbră de îndoială asupra intenției artistice.  

Ușile prezente în expoziție, care fac legătura între bi și tri-dimensional, între pictură și instalație/performance, au semnificații multiple, ce trimit la mister sau chiar la anumite bariere emoționale. Astfel că deschiderea lor la vernisaj simbolizează un moment de eliberare și de împărtășire a experiențelor și emoțiilor acumulate. Acest gest al artistei este gândit ca o invitație la o călătorie spirituală în lumea sa interioară si pornește din dorința de a stabili o legatură cât mai sinceră cu vizitatorul, pe care îl cheamă, astfel, să ia parte la descoperire.  

 

                                                                            Curator, Lelia Rus Pîrvan