Foarte mulți părinți se alarmează atunci când bebelușul sau copilul în vârstă de câțiva anișori nu mănâncă suficient. În realitate, specialiștii spun că există o diferență între cât și ce mănâncă copilul și ce crede mama că el ar trebui să mănânce.
- Publicitate -
Pentru ca inapetența să poată fi luată în considerare de medic, o condiție obligatorie este să fie constatată stagnarea creșterii sau pierderea în greutate. Uneori, o greutate sub cea corespunzătoare vârstei nu este întotdeauna relevantă, deoarece fiecare copil se raportează la greutatea la naștere, știut fiind că un copil prematur va recupera deficitul de greutate și lungime după doi ani de viață.
Lipsa poftei de mâncare poate fi semnul unei boli infecțioase. De asemenea, poate apărea în caz de anemie prin deficit de fier, leziuni ale mucoasei bucale sau faringelui (stomatite sau amigdalite), administrare în exces de vitamina D sau A, boli cronice severe.
De cele mai multe ori, însă, cea mai frecventă cauză de inapetență o constituie chiar teama familiei privitor la acest lucru: copilul este forțat să mănânce. Drept urmare, refuză alimentația. Părinții trebuie să știe că apetitul copilului variază de la o zi la alta. După șase luni, acesta scade, iar cel mic este interesat mai mult de cunoașterea mediului înconjurător. Între 9 luni și 2 ani, se manifestă perioada de negativism, timp în care copilul se manifestă, inclusiv în ceea ce privește alimentația. În plus, orice gustare între mese crește glicemia și oferă senzația de sațietate.
Oferirea de recompense sau administrarea de pedepse referitor la atitudinea față de masă este nerecomandată, deoarece îl face pe copil să se simtă mereu în centrul atenției și să speculeze la maxim momentul.
Pentru creșterea poftei de mâncare, se pot administra preparate vitaminice, disponibile în multiple forme pe piața farmaceutică, dar numai după ce examinarea medicală a exclus o cauză obiectivă pentru inapetență.
Foarte mulți părinți se alarmează atunci când bebelușul sau copilul în vârstă de câțiva anișori nu mănâncă suficient. În realitate, specialiștii spun că există o diferență între cât și ce mănâncă copilul și ce crede mama că el ar trebui să mănânce.
Pentru ca inapetența să poată fi luată în considerare de medic, o condiție obligatorie este să fie constatată stagnarea creșterii sau pierderea în greutate. Uneori, o greutate sub cea corespunzătoare vârstei nu este întotdeauna relevantă, deoarece fiecare copil se raportează la greutatea la naștere, știut fiind că un copil prematur va recupera deficitul de greutate și lungime după doi ani de viață.
Lipsa poftei de mâncare poate fi semnul unei boli infecțioase. De asemenea, poate apărea în caz de anemie prin deficit de fier, leziuni ale mucoasei bucale sau faringelui (stomatite sau amigdalite), administrare în exces de vitamina D sau A, boli cronice severe.
De cele mai multe ori, însă, cea mai frecventă cauză de inapetență o constituie chiar teama familiei privitor la acest lucru: copilul este forțat să mănânce. Drept urmare, refuză alimentația. Părinții trebuie să știe că apetitul copilului variază de la o zi la alta. După șase luni, acesta scade, iar cel mic este interesat mai mult de cunoașterea mediului înconjurător. Între 9 luni și 2 ani, se manifestă perioada de negativism, timp în care copilul se manifestă, inclusiv în ceea ce privește alimentația. În plus, orice gustare între mese crește glicemia și oferă senzația de sațietate.
Oferirea de recompense sau administrarea de pedepse referitor la atitudinea față de masă este nerecomandată, deoarece îl face pe copil să se simtă mereu în centrul atenției și să speculeze la maxim momentul.
Pentru creșterea poftei de mâncare, se pot administra preparate vitaminice, disponibile în multiple forme pe piața farmaceutică, dar numai după ce examinarea medicală a exclus o cauză obiectivă pentru inapetență.
