Dezvăluirile lui Tudor Urlea - fost președinte executiv al CSDR și președinte al Asigurărilor de Sănătate, din București

Tudor Urlea a absolvit Liceul Industrial Energetic din Constanța, în 1980, apoi a urmat cursurile Facultății de Fizică, din București pe care a absolvit-o în 1985.

Activitatea profesională a început-o la Școala Aliman, din județul Constanța, iar apoi a lucrat la diverse licee din Constanța, până în anul 1991, când s-a titularizat, prin concurs, la Liceul Ovidius.

A fost membru al Sindicatul Liber al Salariaților din Învățământul Preuniversitar Constanța (SLSIP) și a activat la vârful organizației:

-1992-1994 vicepreședinte;

-1994-1998 președinte.

A urcat în ierarhia sindicală îndeplinind următoarele funcții:

-1995-1999 președinte al Uniunii Județene a Sindicatelor Democratice Constanța;

-1995-1999 vicepreședinte al Federației Sindicatelor Libere din Învățământ;

-1996-1998 vicepreședinte al Confederației Sindicatelor Democratice din România (CSDR);

-1998-1999 președinte executiv al CSDR;

Din aprilie 1999 și până în noiembrie 2000 a îndeplinit funcția de președinte al Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului București. În august 2004 s-a stabilit cu familia în Canada, luând viața de la început.

În cele ce urmează, "Cuget Liber", vă prezintă corespondența primită din Canada, în care Tudor Urlea face o serie de dezvăluiri privind "găinăriile" din lumea sindicatelor românești.

Scrisoare din Canada

"Dorind să scriu câteva lucruri despre mișcarea sindicală din România, mi-am amintit că a fost un moment în care m-am întrebat ce caut eu în sindicat. Am fost și sunt un adept al sindicalismului și cred cu tărie în rolul și importanța acestuia. Și atunci, de ce această întrebare și când mi-am pus-o prima dată? E greu să dau acum un răspuns, pentru că momente de nemulțumire apar adesea în viață. Aș putea, mai degrabă, răspunde de ce cred încă în mișcarea sindicală.

În ultimii ani de liceu, la fizică, ni s-a vorbit pentru prima dată despre dualism. Studiind efectul fotoelectric am aflat cu surprindere că lumina se compune din particule (numite fotoni), asta după ce, studiind fenomene ca interferența și difracția, fusesem convins că-i o undă elecromagnetică.

N-am să intru acum în amănunte, dar această comportare a luminii (și nu numai) m-a fascinat și m-a făcut să mă întreb dacă în natură mai sunt și alte lucruri (fenomene) asemănătoare.

Spre surprinderea mea am descoperit, în timp, că tot ceea ce ne înconjoară se compune din părți aparent contradictorii și care numai împreună fac întregul. Acest întreg nu trebuie privit ca un obiect. Chiar și un fenomen are două componente ce sunt complementare și existența uneia nu poate fi pusă în evidență decât cu ajutorul celeilalte. Pot da câteva exemple de astfel de perechi: întuneric/lumină, bine/rău, destin/soartă, mascul/femelă, PATRONAT/SINDICAT etc. Ceea ce am spus mai sus este valabil și pentru perechea PATRONAT-SINDICAT: împreună fac întregul, se opun și se susțin. În cadrul fiecărei entități independente există un fragment din opusul său ș.a.m.d. Câtă vreme va exista procesul muncii, vor exista și cele două componente. Iată de ce am crezut, cred și voi crede în mișcarea sindicală. Evident că aici mă refer la mișcarea sindicală în general, iar experiența pe care eu am trăit-o ca sindicalist și lider sindical s-a desfășurat intr-un cadru particular.

Poate este mai simplu să-mi amintesc când mi-am pus ultima oara întrebarea referitoare la prezența mea în cadrul mișcării sindicale. Cert este un lucru: cu cat am avansat în ierarhia sindicală, cu atât mai serioasă a devenit această întrebare. Dacă la nivelul unui sindicat local sau județean aveau loc unele furtișaguri, mai mici sau mai mari, la nivel național și mărimea acestora s-a schimbat. Unii le numesc jafuri și, poate, au dreptate. Mai grav însă, este faptul că acest fenomen s-a generalizat și, în aparență, nimeni nu se opune, acceptându-l ca pe ceva normal.

Sindicatul Liber al Salariaților din Învățământul Preuniversitar Constanța, unde am început adevărata activitate sindicală ca vicepreședinte în 1992, era afiliat la nivel național la Federația Sindicatelor din Învățământul Preuniversitar din România. În cadrul acestei federații, sindicatele afiliate constituiseră o societate comercială, iar eu am fost delegat de către președintele sindicatului, Mihai Contanu, să particip la adunarea generală a acționarilor din acel an. Societatea comercială funcționa încă din 1990 și rezultatele acesteia erau practic inexistente pentru sindicatele din teritoriu.

Cei prezenți la adunare păreau divizați: unii doreau încetarea activității, ceilalți doreau suplimentarea capitalului. Aveam să mă lămuresc mai târziu despre ce se petrecea în cadrul acelei societăți.

Toate veniturile erau cheltuite pe diverse deplasări ale celor din conducerea executivă a societății, cei care susțineau mărirea capitalului. În momentul în care am întrebat dacă nu e mai convenabil să ținem banii într-un cont bancar, dobânda primită fiind cu mult mai mare decât beneficiul societății, ședința a fost încheiată. Următoarele luni SLSIP s-a retras din acea societate și anul următor s-a retras și din FSIPR. A urmat apoi o scurtă peripeție în cadrul unei minifederații (FSAIPR) constituite din sindicatele care s-au dezafiliat de la FSIPR.

Undeva la începutul anului 1994, în adunarea generală convocată cu acest scop, s-a decis afilierea SLSIP Constanța la FSLI, cea mai mare federație din învățământ al cărei lider era Victor Ciorbea. Prin afilierea la FSLI, intram, practic, în marea mișcare sindicală, FSLI fiind componentă a CNSLR - Frăția.

Între timp, Mihai Contanu a demisionat, optând pentru funcția de director de școală, iar eu am fost ales președinte. Nu știu cât de pregătit am fost să preiau această funcție, în sensul că am avut foarte multe lucruri de învățat, dar m-am străduit să-mi impun și să respect câteva principii.

Peste ani, un coleg și prieten, ce promovase într-o funcție sindicală, m-a întrebat care ar fi lucrul cel mai bun pe care i-l recomand. I-am spus că într-un sindicat poți face aproape orice câtă vreme respecți statutul sindicatului și legile țării. Dacă nu uită acest lucru în acțiunile sale, are toate șansele să facă ce trebuie. A fost principiul cel mai important pentru mine și pe care l-am respectat mereu. Cred și azi că, dacă membrii de sindicat ar fi mai atenți atunci când votează statutul sindicatului și ar urmări respectarea acestuia de către lideri, dacă ar fi mai atenți atunci când se votează bugetul de venituri și cheltuieli și ar urmări respectarea acestuia, dacă ar cere respectarea strictă a hotărârilor adoptate în adunările generale și s-ar implica activ în îndeplinirea lor, atunci multe din problemele care au măcinat și slăbit mișcarea sindicala nu ar exista.

Realitatea este însă cu totul alta. Din neștiință sau din prea multă încredere din partea celor care le-au votat, găsim în statutele confederațiilor sindicale (și poate nu numai) ca atribut al președintelui administrarea și angajarea patrimoniului sindicatului. Apoi ne minunăm și ne întrebăm ce s-a întâmplat cu patrimoniul sindical, cum a fost posibil ca acesta să dispară ș.a.m.d.

Găsim atribute specifice adunării generale date în competența organelor executive de conducere și criticăm guvernul că emite ordonanțe eludând parlamentul etc. Voi reveni asupra acestor aspecte care pot pune într-o lumină nouă ceea ce s-a întâmplat cu patrimoniului sindical.

Când, la începutul anului 2001, mă decisesem deja să nu mă mai întorc în activitatea sindicală (din aprilie 1999 pană în noiembrie 2000 am îndeplinit funcția de președinte al Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului București am fost vizitat de mai multe ori de diverse persoane care-mi cereau să mă întorc la confederație și să mă implic si în rezolvarea problemelor legate de patrimoniul sindical.

La una din vizite m-am întâlnit cu domnul Ștefan Călinescu, unul din puținii care cunosc în amănunt în ce a constat patrimoniul UGSR, care mi-a vorbit de intenția sa de a face lumină în problema spinoasă a patrimoniului sindical. L-am dezamăgit probabil atunci când i-am spus că am luat decizia să nu mă mai întorc la confederație.

Mai apoi am fost vizitat de colegi din confederație care mi-au explicat, lucru pe care îl observasem și eu, că, odată cu plecarea mea la CASMB, lucrurile au degenerat la nivelul conducerii Confederației Sindicatelor Democratice din România și că este nevoie de mine.

I-am refuzat, explicându-le că nimeni nu este de neînlocuit și că, dacă există cu adevărat un curent favorabil schimbării de atitudine în CSDR, o pot face și fără mine. Din păcate unul dintre ei avea să se prăpădească puțin mai târziu, în urma unui atac de cord, iar celălalt a fost în timp "mazilit’’ pentru că știa prea multe. Nu poți face mare lucru dacă pe lângă un set de principii sănătoase nu ai și o echipa!

Ca proaspăt președinte al SLSIP am continuat ceea ce se începuse: consolidarea sindicatului la nivel județean prin contopirea în SLSIP a tuturor sindicatelor ce aveau personalitate juridică distinctă (acțiune pe care am încheiat-o cu succes), demararea demersurilor necesare recuperării patrimoniului ce a aparținut SLSIP (prin intervenția pe care am făcut-o la Fondul Proprietății de Stat, mai târziu a putut fi recuperată vila Corabia de la Predeal), dar această ultimă acțiune n-a fost nici azi finalizată.

Între timp, la nivel național, au avut loc o serie de evenimente: Victor Ciorbea împreună cu unele sindicate desprinse din CNSLR - Frăția a fondat o nouă confederație, CSDR; la nivelul FSLI au avut loc alegeri și eu am fost ales vicepreședinte.

Activitatea mea ca președinte al SLSIP s-a intensificat la nivel județean prin fondarea Uniunii Județene a Sindicatelor Democratice Constanța, una din primele uniuni teritoriale ale proaspăt înființatei confederații. În acea perioadă am demarat o acțiune foarte importantă la nivel județean, la care am ținut enorm și a cărei finalizare cerea puțină răbdare si onestitate. Am început procesul de integrare într-o singură entitate (așa cum este firesc) a tuturor generațiilor din învățământ: pensionari care au lucrat în învățământ, studenți de la facultățile cu profil pedagogic, elevi ai liceului pedagogic aflați la vârsta majoratului alături de cei care sunt în activitate. Astfel puteam dovedi că suntem continuatorii, de fapt și de drept, ai Asociației Învățătorului Dobrogean (care a funcționat până la transformarea acesteia în sindicat de către regimul comunist) și a Sindicatului Învățământ Constanța (component al UGSR).

Ar trebui ca acei ce s-au succedat, apoi, la conducerea SLSIP să explice de ce au abandonat acest proiect. Nici azi nu cred că s-au recuperat cele 8 ha de teren de la intrarea în Constanța, dinspre Mangalia, care au aparținut și aparțin, de drept, sindicaliștilor care au fost și sunt în învățământ. Bine, cel puțin, că imobilul în care a funcționat Banca învățătorului (ce aparținea asociației la care am făcut referire) a revenit CAR-ului învățământ și cred că aici este meritul lui Mihai Contanu, președinte al CAR, dar normal ar fi fost să se dea curs hotărârii adunării generale comune SLSIP Constanța și CAR învățământ prin care s-a decis încorporarea CAR în SLSIP, tot așa cum odată Banca Învățătorului a funcționat în cadrul Asociației învățătorului. Această acțiune dacă ar fi fost finalizată, ar fi creat cadrul juridic necesar recuperării întregului patrimoniu clădit cu banii salariaților din învățământ (inclusiv in perioada comunistă).

Sigur, în perioada la care am făcut referire în paragraful anterior, încă nu-mi pusesem întrebarea: ce caut eu în sindicat? A fost, în schimb, perioada în care am înțeles că oamenii au și interese proprii și care, pentru unii, sunt prioritare.

Au fost colegi care s-au supărat că n-am intervenit la Inspectoratul Școlar să le fie copiii ajutați, deși nu aveau dreptul legal (nu-i așa Valentina?). Au fost colegi care s-au supărat că n-am cerut bani să intervin la minister în nu mai știu care cauză (nu-i așa Camelia?), dar care au rămas și cu banii luați și "nerezolvați’’ de către "oameni de bine’’ (Ioana tu știi ceva?)

Au fost alții care mă întrebau când vine și vremea lor și care, văzându-mă ca nu vreau să înțeleg la ce fac ei aluzie, au schimbat atitudinea și felul de a fi. Apoi, când cel ce gândea altfel a plecat, și-au promovat consortul la inspectorat ca să fie cu adevărat vremea lor (v-ați bucurat cu adevărat Ioana?).

Trec peste micile găinării pe care le încercau unii și alții, mai ales cu diurna de la deplasările la mitinguri. Am înțeles, mai târziu, că "venirea vremii noastre’’ însemna și să decontăm de două ori același lucru, mai ales când sumele erau mai consistente. O deplasare de o săptămână la o reuniune sindicală se acoperă de regulă, pentru cei 3-5 delegați, cu bilete de sindicat (atunci când activitatea avea loc intr-o stațiune a sindicatului).

M-am crucit când am aflat că se inventaseră chitanțiere false și stampila federației o putea aplica oricine și oriunde, iar banii se mai decontau odată (Ioana, astfel de lucruri nu se prescriu!).

Aceste derapaje de la ceea ce credeam eu că trebuie să fie conduita unui lider de sindicat, mi-au amintit de o emisiune de la televiziune. Era, cred, prin 1991/1992 când în cadrul emisiunii Viața Satului au fost prezentați locuitorii unei comune care se plângeau că CAP-ul fusese devalizat de cei care-l conduceau. Dispăruseră utilajele, animalele și chiar clădirile. M-am întrebat, văzând această poveste, unde se aflau acei cetățeni când "bandiții’’ din conducere prăpădeau CAP-ul. Păi, unde să fie ? Ei erau pe câmp la furat cu traista, că doar începusem să ne "manifestăm democratic’’! Am relatat acest episod nu întâmplător. Tot așa se vor întreba unii: cum și când a dispărut patrimoniul UGSR ? Simplu, când voi vă ocupați de micile găinării.

În octombrie 1996, la Congresul extraordinar al CSDR de la Sinaia, am fost ales vicepreședinte cu activitate permanentă în cadrul confederației. Începea pentru mine marea ‘"aventură’’ sindicală ce mi-a permis să încep să înțeleg o parte a fenomenului sindical la nivel național și, evident, să învăț foarte multe lucruri.

Primul lucru care m-a "șocat’’ a fost mica modificare adusă statutului confederației prin care s-a anulat dreptul președintelui de a angaja patrimoniul sindical. Ceea ce fusese valabil pentru Victor Ciorbea s-a votat să nu mai fie valabil și pentru Radu Colceag! Oricum, la acea dată CSDR nu beneficia de patrimoniul UGSR, iar patrimoniul propriu se limita la minimul necesar.

Faptul că un jurist experimentat ca Victor Ciorbea a prevăzut în statutul CSDR cine poate angaja patrimoniul sindicatului ne arată că aici se găsește una din "cheile’’ misterului legat de patrimoniul UGSR. Fusese fript cu ciorba din CNSLR - Frăția și sufla acum și-n iaurtul din CSDR. Mai apoi, situația avea să se schimbe și, începând cu anul 1998, acțiunile SC SINDROMÂNIA SRL au fost reîmpărțite, cooptate fiind încă două (oare de ce nu și a treia?) confederații reprezentative la nivel național: CSDR și BNS.

Acestea gestionau acum societatea comercială a sindicatelor împreună cu CNSLR - Frăția și CNS Cartel Alfa. Apoi cele două confederații au fost cooptate și în asociația caselor de cultură a sindicatelor (ANCCSR).

Când ai ce administra și împărți, liniștea devine furtună! Au fost momente tensionate și adeseori penibile atunci când au fost desemnați reprezentanții CSDR în AGA și CA ale SC SINDROMANIA SRL și ANCCSR (prietenii știu de ce!). Cel mai înverșunat a fost liderul de la FSLI, care a cerut într-un mod imperativ să fie desemnat în CA al SC SINDROMANIA SRL (eu te-am înțeles Aurele, doar singurul loc de muncă pe care l-ai avut înainte de a trece activist la sindicate a fost în cadrul BTT Târgoviște). Astfel, celălalt înverșunat, președintele unei uniuni județene, s-a resemnat cu poziția de reprezentant al CSDR în AGA a aceleiași societăți.

Cred că în acea perioadă am început să mă întreb ce caut eu în sindicat. A nu se înțelege cî toți cei care reprezentau sindicatele la nivel național erau de aceeași factură. Personal am apreciat activitatea și profesionalismul lui Bogdan Hossu și a unu - doi dintre colaboratorii săi, iar la CSDR am apreciat activitatea și seriozitatea bunului meu prieten Constantin Baroi. Lista celor de la care am avut de învățat este ceva mai lungă, însă pe cei doi i-am remarcat în mod deosebit. Mi-aș fi dorit să fi lucrat în cadrul confederației atunci când aceasta era condusă de Victor Ciorbea, dar el era deja primarul capitalei când am început eu activitatea la acest nivel.

M-am bucurat foarte mult când Victor Ciorbea a fost ales primarul capitalei, l-am felicitat și i-am spus că, dacă are răbdare două mandate, drumul lui ar putea duce la Cotroceni. N-a fost să fie așa și nici n-am înțeles prea bine ce a căutat el la Palatul Victoria. Am avut totuși o singură speranță: că va reglementa problema patrimoniului sindical. N-a făcut-o și este singurul lucru pe care i l-am reproșat, ca sindicalist, într-o discuție ulterioară. A tăcut și n-a dat niciun răspuns. Nu cred ca s-a temut de ceea ce a făcut, ca președinte al celei mai mari confederații sindicale din România, cu patrimoniul sindical. Semnătura lui nu se află pe niciunul dintre documentele dubioase pe care eu le-am văzut la SC SINDROMANIA SRL. Totdeauna au fost alții care au semnat din partea confederației.

Ar fi interesant de văzut statutul CNSLR - Frăția din perioada când aceasta era condusă de Victor Ciorbea. Punând alături și Legea nr. 54/1991 am putea avea o idee mai apropiată de realitate în legătură cu patrimoniul sindical. De ce spun doar CNSLR - Frăția și nu adaug și CNS Cartel Alfa? Pentru că există un document semnat de președintele unei federați, în numele CNS Cartel Alfa, urmare căruia CNSLR - Frăția putea decide singură în cadrul SC SINDROMANIA SRL, deși cele două confederații constituiseră societatea. Am înțeles că Bogdan Hossu a contestat în instanță documentul respectiv deoarece conducerea confederației nu-l împuternicise pe acel președinte de federație să semneze așa ceva.

Cum s-au operat modificările la Registrul Comerțului și de ce statutul societății comerciale a rămas cu această modificare, sunt întrebări care doar în România "democratică’’ puteau să apară. Bogdan Hossu ar putea da mult mai multe amănunte. Poate nu întâmplător, la scurt timp după acest incident, Federația PETROM a trecut de la CNS Cartel Alfa la CNSLR - Frăția.

În octombrie 1998, la Congresul CSDR de la Suceava, am fost ales președinte executiv al confederației. Alegerile s-au făcut în echipă și rațiunea pentru care s-a adoptat această formulă a fost aceea de a asigura unitatea confederației. Neînțelegerile ce apăruseră erau determinate în primul rând de interesul de a gestiona patrimoniul confederației și de a decide cine sunt reprezentanții confederației în diverse AGA și CA-uri. A contat mai puțin proiectul de program al confederației și alte "mizilicuri’’ de acest gen la care eu și Costică Baroi am lucrat multe nopți.

A fost perioada în care am început să mă întreb la modul serios ce caut eu în sindicat. Este și motivul pentru care n-am acceptat propunerea de a deveni președintele confederației (acum puteți înțelege mai bine de ce am refuzat propunerea voastră: Elena, Daniel, Ioan s.a.). Și încă nu văzusem totul!

Pentru a stopa tendința unora de a fi în cât mai multe CA-uri, ca președinte executiv am promovat un proiect de hotărâre ce a fost adoptată în BEN și care prevedea următoarele: niciun reprezentant al CSDR, indiferent de funcție sau poziție, nu putea fi desemnat ca reprezentant CSDR în mai mult de două organisme specifice pentru care primea indemnizație; fiecare reprezentant al CSDR în astfel de funcții plătite dona 10% din valoarea indemnizației primite la confederație; fiecare reprezentant al CSDR era obligat să se prezinte la ședințele lunare ale BEN-ului și să prezinte rapoarte de activitate specifice (cât de mult trebuie să mă fi urât Iacobe pentru limitarea impusă !). Eu am fost desemnat să reprezint CSDR în CA al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și în Comisia de Învățământ a CES.

Ca reprezentant al CSDR în CA al CNAS l-am cunoscut pe Andrei Gherghinescu, cel care avea să devină primul președinte adevărat al CNAS. La solicitarea lui Andrei Gherghinescu am acceptat să candidez pentru funcția de președinte al CASMB, funcție pe care am început să o exercit din aprilie 1999.

Evident că plecarea mea la CASMB s-a făcut cu acordul confederației prin hotărârea BEN și în condițiile stipulate de către acest for de conducere. Am fost asigurat că este doar o detașare temporară pe care o pot întrerupe oricând și reveni pe funcția și cu atribuțiile anterioare. A trebuit să studiez enorm și să lucrez intens pentru a înțelege mecanismele unui sistem de asigurări de sănătate, pe care a trebuit să-l gândesc și să-l promovez la nivelul capitalei.

Între timp, așa cum prevedea hotărârea BEN, am participat la toate ședințele acestuia și la orice alte întâlniri și reuniuni sindicale atunci când activitatea de la CASMB mi-a permis. Așa se face că în vara lui 1999 am dat curs invitației CSDR de a participa într-o delegație sindicală la adunarea anuală a Confederației Europene a Sindicatelor. Costurile deplasării au fost suportate de sindicatul european, iar de la CASMB mi-am luat o săptămână de concediu, deși prezența mea la Bruxelles mai avea și un scop legat de asigurări.

Cu ocazia acestei reuniuni, reprezentanții unei federații olandeze din industria lemnului au cerut o întâlnire cu delegația CSDR. Cum nimeni nu bănuia despre ce e vorba, la reuniune a participat toată delegația CSDR. A fost cea mai penibilă reuniune la care am participat. Deoarece președintele confederației devenise între timp și președintele federației din industria lemnului constituită în cadrul CSDR, discuțiile s-au purtat aproape in exclusivitate cu el.

Olandezii au fost cât se poate de delicați atunci când i-au arătat președintelui facturile trimise de federație părții olandeze. Prin aceste facturi se justificau cheltuielile făcute cu ocazia renovării și dotării unui sediu din Reghin care aparținea federației conduse de acesta. Ajutorul financiar fusese cerut prin departamentul internațional al CSDR și s-au primit ceva mai mult de 10.000 de dolari. Problema pe care n-o înțelegeau olandezii consta în faptul că, deși cele trei facturi fuseseră emise la 3-4 săptămâni una de alta, purtau numere de serie consecutive. Răspunsurile date au fost la fel de penibile ca și situația în care ne aflam. Poate ar fi fost mai cinstit să se spună că cele trei facturi au fost cumpărate într-o singură zi de la țiganii din Obor și că cel care le-a cumpărat nu s-a mai obosit să se deplaseze încă de două ori, la intervale de timp diferite, pentru același lucru.

După despărțirea de olandezi, cel care semnase facturile și era adjunctul președintelui la federație, a fost făcut (în lipsă, el nefiind în delegație) albie de porci. Pe scurt, un escroc nenorocit ce nu va rămâne nepedepsit. Asta așa, că mai eram și eu prezent (e frumos mobilierul care ți-a crescut apoi în apartament Iacobe, nu-i așa?). Nici vorba de sancțiune, cei doi s-au certat mult mai târziu de la alte "activități sindicale’’ asemănătoare celei de care am vorbit (Larisa, tu poți povesti mai multe.).

A fost, cred, momentul când mi-am răspuns la întrebarea pe care tot mi-o puneam: nu am ce să mai caut într-un astfel de sindicat. Decizia n-am luat-o atunci, ci ceva mai târziu când paharul începuse să se verse și din alte motive.

Am scris aceste rânduri, în primul rând, pentru cei care mai cred în rolul și rostul mișcării sindicale, în dorința de a-i ajuta să înțeleagă mai bine o parte din fenomenele ce macină și distrug sindicalismul din România. Acestora îmi permit să le spun: NU VĂ MAI LĂSAȚI ANTRENAȚI ÎN A MERGE CU TRAISTA PE CÂMP DE CĂTRE CEI CARE SE OCUPĂ DE CONDUCEREA CAP-ului!"

Tudor Urlea