România e poluată de la o graniță la alta cu deșeuri menajere și industriale. Sute de hectare de pădure sunt defrișate și, din această cauză, alunecările de teren sunt frecvente. Aproape că nu este an de la Dumnezeu fără inundații devastatoare. La o ploaie mai vârtoasă, râurile ies din matcă, distrugând totul în calea lor.
- Publicitate -
Cu ochii pe kilometraj
Toate acestea sunt probleme de mediu extrem de grave, cu efecte catastrofale, pe termen lung pentru economie și societate, în ansamblu. România pierde zeci și sute de mii de turiști în fiecare an, din cauza poluării cu gunoaie. Cu toate acestea, niciunul dintre miniștrii Mediului nu a întreprins nimic pentru a soluționarea unei probleme naționale atât de grave.
În ultimii opt ani, preocuparea lor de căpătâi a fost taxa de primă înmatriculare auto, de parcă ea ar fi cheia rezolvării tuturor necazurilor legate de mediu. Miniștrii au rumegat-o, au molfăit-o, au dat variante peste variante și tot proastă și ineficientă au scos-o.
Acum, după cum a dezvăluit ministrul Mediului, Laszlo Borbely, un comitet interministerial lucrează la înlocuirea taxei de primă înmatriculare cu o taxă de poluare anuală și generală. Ea va avea la bază filozofia "poluatorul plătește" și ar urma să fie achitată pentru fiecare autovehicul, în fiecare an. Detaliile tehnice sunt încă în discuție.
Ideea unei asemenea taxe nu este nouă. Pe timpul fanarioților, exista birul numit fumărit sau coșărit. Fiecare gospodărie plătea în funcție de numărul de coșuri de fum de pe casă.
Birul fanariot era o taxă pe avere. Cel pe care-l pregătește Ministerul Mediului are o aparentă legătură cu ecologia. În esență, este tot o taxă pe avere, pe mijlocul auto.
Fiind vorba de o taxă generală, rezultă că orice autovehicul este considerat, prin definiție, o sursă de poluare. Problema este că, din construcție, motoarele autovehicu-lelor poluează în mod diferit. Pe de altă parte, contribuția la poluarea anuală diferă în funcție de timpul de exploatare a autovehiculului în decurs de un an.
Dacă statul dorește ca poluatorul să plătească, atunci factura trebuie să fie la valoarea poluării efec-tive. Spre exemplu, un "Logan" al cărui pro-prietar merge cu mașina la serviciu și la piață poluează cu mult mai puțin decât "Logan"-ul unui taximetrist. Taxa de poluare pentru cele două autovehicule nu poate fi identică, pentru că nu s-ar mai respecta principiul de bază "poluatorul plătește".
De aici încolo apar problemele tehnice ale taxării. Cum poate fi contorizată cantitatea de gaze poluante emise de un vehicul, în decurs de un an? Ar trebui ca, la început și final de an, instituția de mediu să înregistreze kilometrajul fiecărui autovehicul și, în funcție de caracteristicile tehnice ale motorului, să determine cantitatea efectivă de gaze po-luante emise timp de 12 luni. Mai mult, pentru a elimina frauda, kilome-trajele trebuie verificate metrologic și sigilate.
Discriminare pozitivă
În România, nu poluează doar autovehicu-lele înregistrate în țară. Ar trebui să plătească și cele venite de-afară, altfel taxa de poluare este discriminatorie și va fi declarată neconstituțională. Cine și cum determină cât poluează acestea? Le ia cineva kilometrajul la intrarea și ieșirea din țară?
Este clar că un asemenea sistem este imposibil de pus în practică. Soluția mai expeditivă este să se introducă taxa de poluare în prețul carburanților și să fie colectată la pompă. Principiul de bază al acestei variante de taxare ar fi următorul: "cine cumpără carbu-ranți va polua în funcție de cât a cumpărat și trebuie să plătească".
Problema este că, în această situație, nu s-ar mai face diferența între performanțele ecologice ale autovehiculelor și nimeni n-ar mai fi interesat să achiziționeze autovehiculele prietenoase față de mediu, care sunt mai costisitoare. Deci, nici această metodă nu este bună.
Taxa în cauză ridică o altă problemă. Nu doar autovehiculele poluează atmosfera din România, ci și aeronavele, navele maritime și fluviale, fabricile, termocen-tralele, utilajele industriale și agricole, centralele de încălzire din locuințe, sobele cu lemne și cărbuni. Prin procesul biologic al vieții, oamenii, animalele și plantele degajă cantități uriașe de CO2 și alte gaze în atmosferă, poluând-o. Pentru a nu fi discriminate pozitiv, toate aceste surse de poluare ar trebui taxate. Așa ceva ar fi imposibil, drept pentru care taxa în discuție devine discriminatorie, pentru că exceptează de la plată un număr mare de poluatori.
Cine e
proprietarul aerului?
În sfârșit, ajungem la problema fundamentală a acestei taxe, cea legată de proprietate. Statul are dreptul să instituie taxa de poluare atunci când bunul poluat îi aparține. Conform Constituției și legilor țării, bunurile statului sunt apele, subsolul și suprafața solului (care fac obiectul proprietății publice). Instituirea unei taxe sau amenzi în cazul poluării acestor bunuri ale statului este legală, constituțională.
Cu aerul, lucrurile stau cu totul altfel. Statul nu este proprietarul lui, ci doar al spațiul aerian. Ca urmare, el nu poate institui o taxă pentru poluarea a ceva ce nu-i aparține. Dacă ar fi proprietarul aerului, statul român ar trebui să ceară despăgubiri pentru noxele aduse zilnic, de vânt, din țările vecine.
Aerul este un bun al întregii planete; aparține tuturor în ansamblu și fiecărei ființe în parte. Cu toate acestea, nu e proprietatea nimănui. Tocmai de aceea, responsabilitatea este individuală și colectivă în același timp. Statele lumii trebuie să aibă grijă de acest bun, să găsească mijloacele de a-l proteja, dar nu prin taxe aberante.
