Istoria urbei noastre se împarte în trei epoci distincte. Perioada copilăriei sale a fost botezată era de aur a cârciumilor. În acel ev, o stradă fără tavernă, birt sau bodegă ar fi fost privită ca o adevărată minune a lumii. Pe atunci, comunitatea, ca orice prunc, le sugea de le stingea. Cârciumarul îi era doică, o adăpa și o ținea să nu cadă când nu o mai ajutau picioarele.
- Publicitate -
Evul cămătarilor
Au trecut anii și zilele-n goană, vorba poetului. Comunitatea a crescut și iat-o ajunsă la vârsta maturității. Își putea permite să mănânce și să bea pe datorie. Generația cârciumarilor era depășită de vremuri și-n locul lor au venit cămătarii. Istoria le-a spus: "Urbea e a voastră! Astâmpărați-i toate poftele!" Băncile, cooperativele de împrumut și casele de amanet s-au pus pe muncă și au luat în stăpânire orașul, stradă cu stradă. Urbea a intrat în epoca bancară și-avea o singură grijă: să ridice credite de la ghișeu.
Soarele urcă pe cer, dar mai și coboară. După dulcele trai pe veresie, a urmat scadența cu gust de fiere și executori la poartă. Când amintirea vremurilor de belșug și fericire s-a șters din memoria colectivă, nervii comunității au cedat ca o strună prea brutal ciupită.
După cum se știe, chestiile medicale au un obicei parșiv: nu sunt simple. Din acest motiv, specialiștii le-au botezat complicații. Cu biata noastră comunitate, chiar așa s-au petrecut lucrurile. Din cap, suferințele i-au plonjat în stomac. De-acolo, au dat o raită prin rinichi și ficați, au făcut o voltă prin inimă și plămâni, după care s-au împrăștiat în mădulare și rărunchii. Dacă vreți să le examinați, acolo le găsiți expuse!
Friptura lui Hippocrate
Ori de câte ori societatea este grav bolnavă, cine sună la ușa ei? Sunteți tentați să răspundeți: "Doctorul!" Vă înșelați, e Farmacistul!
Este un fapt dovedit științific că omenirii nu-i plac injecțiile, bisturiele și mesele de operație. Are oroare de ele și de indivizii în halate albe, care nu știu decât s-o înțepe, s-o injecteze și s-o taie. În schimb, se dă în vânt după pastile și hapuri.
Iată-ne în plină epocă a farmaciilor! Să vinzi medicamente în ziua de astăzi nu este mare scofală. Nu-ți trebuie pregătire specială să dai pilulele și să iei banii. Dacă nu mă credeți, vă invit să vizitați cele două farmacii de pe strada mea! Una a fost deschisă de un măcelar, iar cealaltă de un cizmar.
Măcelăria - farmacie are un nume foarte inspirat: "Friptura lui Hippocrate". Semnificația sa - deslușită după profunde studii de enigmistică - pare a fi următoarea: farmacistul este un om supus bolilor și plăcerilor, o ființă pentru care friptura este hrană și medicament universal, leacul tuturor maladiilor. Așa stând lucrurile, înaltele foruri științifice ale țării recomandă, din toată inima, ca farmacistul să fie și măcelar sau invers.
Un orologiu mă anunță că ora e înaintată. Îmi fac socoteala că a sosit timpul să părăsesc nisipurile mișcătoare ale teoriei și să fac câțiva pași pe caldarâmul sigur al realității. Și, întrucât sufăr de o foame rebelă, mă grăbesc să ajung la "Friptura lui Hippocrate".
Intru în magazin cu emoția primului om care a pășit pe Lună. Măcelarul - farmacist, însoțit de cele două asistente, mă ia în primire de la ușă:
- Ia te uită la ăsta! E numai piele, os și zgârciuri. Fetelor, luați aminte! avem în fața o boală grea. Ce leac oferim noi în cazurile disperate?
- Mușchiuleț la micul dejun, friptură în sânge la prânz și cotlet la cină.
În timp ce divorțez de o mie de lei, asistentele îmi încarcă rucsacul cu leacuri pentru o lună de tratament.
Mă îndrept spre ieșire, cocârjat sub greutate. Discipolul lui Hippocrate, privindu-mă cu ochi de expert, mă fericește cu un compliment:
- Bravo, deja ai pus carne pe tine!
Sunt fericit. Înseamnă că leacurile își fac efectul.
Condurul lui Avicenna
Traversez strada și fac o vizită la farmacia - cizmărie "Condurul lui Avicenna". N-am greșit când mi-am imaginat că e specializată în tratarea afecțiunilor ortopedice. Farmacistul-cizmar tocmai rezolvă rețeta unui client:
- Două pingele, patru blacheuri... fac doi poli. Ia să te văd cum mergi! Uite omule, că nu mai calci strâmb! Ăsta ți-a fost leacul!
Apoi, dând cu ochii de mine, urmașul marelui Avicenna se cutremură:
- Dumnezeule, dar dumneata ești un caz disperat! Ia te uită la ăsta ce mers scâlciat are - își atenționă asistentul, care tocmai trata o cizmă de damă grav bolnavă.
Șeful mă puse să mă descalț. Îmi cercetă pantofii și imediat le găsi leacul. Pentru numai cinci sute de lei, în numai două ore le înlocui tocurile. Ba scoase și cuiul din talpa dreaptă, din cauza căruia șchiopătam de când îi cumpărasem.
M-am încălțat și am făcut câțiva pași. Parcă zburam. Călcam ușor, hotărât și sănătos, încurajat de privirea lui Avicenna.
Dricul lui Paracelsus
Soarele tocmai se oprise pe bolta cerească, la cumpăna zilei, să-și mai tragă sufletul. Profitând de pauza de lucru, s-a apucat să facă puțină lectură. Razele sale au început să citească firma proaspăt ivită pe fruntea stabilimentului din colțul străzii. Cu litere mari, cât să poată fi văzute și din Eternitate, sta scris:
"Dricul lui Paracelsus - Pompe funebre & Farmacie".
Iar mai jos, reclama prăvăliei:
"Doar la noi, leacuri pentru Viața de Apoi!"
În prăvălie, coada era lungă și groasă. Dăduseră buzna mumiile din Cimitirul Central. Cineva le mințise că Dincolo "nu-i suferință, nici întristare, nici suspin" și plecaseră fără medicamente pe ultimul drum. Acum, se călcau în picioare, să prindă măcar o aspirină la promoție.
