Nici nu știu, când mă trezesc, dacă mai trăiesc...Doar părul de pe cap și unghiile de la un picior nu mă dor! E primul pumn primit de la preazilnica-mi existență, alături de cel de pastile. Nu vi le-nșir, nu că le-aș face reclamă, dar s-ar umple pagina de pilule-n delir și sufletul cititorului de sictir. Ne mai zicând de... cimitir! Și mai am două rime: chin și venin.
- Publicitate -
Dar, trebuie să scriu un articol de umor. De s-ar scrie numai de boli, dureri și moarte, n-ar mai deschide omul o carte! Așadar, când am deschis ochii, plapuma pe jos, în pat văd un dos. Presupun că-i nevastă-mea și că doarme, altfel ar turui ca o moară. Nu stricată, din aia modernizată, automată.
Îndoi degetele de la mâini, de la picioare. Mișcă! Mă ridic încet, să nu deranjez șira spinării, că de se trezește, să vezi dureri! În nici cinci minute ajung la baie. Caut ceva care să se scurgă. Se mai scurg câteva minute... Nu mă uit în oglindă, să nu-mi stric ziua. Trag o gură de apă, trag un aer, trag apa, trag să ies de la toaletă și-o văd pe nevastă-mea în picioare, lângă pat.
- Te-ai sculat?", o întreb cu glas mieros, mirat de poziția ei, oarecum rigidă (fără "f" în față)
- Dar tu?, mă-ntreabă ea, mai trăiești? Că toată noaptea ai gemut "Mor! Mor!" Și uite că nu!
La întrebarea mea matinală, de vreo patru decenii "Cine face cafeaua?", și-a pornit "tirul":
- Cafea! La tensiunea ta! Să-ți crape inima! Te mai crezi la anii tinereții? Și-a înșirat câteva adjective laudative, din care n-am reținut decât "boșorog, olog, babalâc, șoltâc, băbăciune și mortăciune". Următorul război ar fi la întrebarea, imprudentă "Cine face patul?". Așa că renunț să declanșez o nouă conflagrație, mă aplec să ridic plapuma de pe jos. Acolo rămân!
De la baie, consoarta întreabă, ca pentru ea: "Doamne, iubirea mea neprihănită, dar ce-ai mâncat? Cadavre?
Poate nu vorbește cu mine, poate se uită în oglindă...
