Am stat lângă o persoană cu probleme de sănătate mintală și mi-am simțit prejudecățile invadându-mă: un soi de teamă, o angoasă ciudată și, mai ales, sentimentul unei mile care mă copleșea. Cineva mi-a văzut lacrimile (cineva, ziarist și el) și mi-a spus că sunt prea sensibilă. Și nimic, absolut nimic din mine n-a tresărit. Nu mă gândeam la "senzaționalul" unei "povești cu nebuni", nu mă gândeam cum "să vând" un material care îi are ca protagoniști pe niște schizofrenici.
- Publicitate -
În aceeași ordine de idei, nu m-am gândit la drepturile persoanelor cu tulburări mintale, la politicile și legislația în domeniul sănătății mintale și, recunosc, nici la faptul că, prin frica și mila mea, îi stigmatizez și mai mult decât societatea a făcut-o deja.
Și mi-am adus aminte atunci de adorabilul, unicul, inconfundabilul personaj al lui J. D. Sallinger, Holden Caulfield, protagonistul din "De veghe în lanul de secară", de faptul că nimic, până la finalul cărții, nu mi-a lăsat senzația sau impresia vagă că adolescentul ar avea nevoie de consultații din partea unui psihoterapeut (lucru care, însă, s-a întâmplat la finalul poveștii).
Dacă nu aș fi știut că suferă din cauza unor dizabilități mintale, nu l-aș fi privit pe acel om altfel decât pe cei pe lângă care trec în fiecare zi. Cursul "Reflectarea problemelor de sănătate mintală în presă", la care am participat cu ceva vreme în urmă, mi-a ridicat o serie de semne de întrebare. Când începem să vorbim despre tulburări depresive majore? În ce moment persoana trece printr-un episod maniacal? Când anume sau, mai bine spus, care sunt acele rare clipe în care renunțăm la stereotipii și ostilități și privim persoanele bolnave mintal la fel ca pe noi, ceilalți?! Dacă mă întrebați pe mine, e un "ceilalți" egoist, intolerant și, în mare măsură, ignorant. E adevărat că, la nivelul simțului comun, se nasc tot felul de reprezentări și percepții care, de multe ori alimentate de presă, îngroașă rândurile celor care stigmatizează fără nicio urmă de regret.
Experiențele frământărilor actuale, manifestate într-o lume și așa maladivă, nu ne dau voie să nu știm, nu ne dau voie să refuzăm să schimbăm unghiul de abordare. În România, conform celor mai recente statistici (menționez însă că nu cunosc cât de exacte sunt ele) între 1,5 și 2 milioane de persoane suferă de alcoolism. Tot în România, aproximativ 35.000 de oameni dependenți de droguri au nevoie de consiliere. Vă veți întreba, cel mai probabil, care este legătura între alcoolici, persoanele dependente de droguri, victimele traficului de persoane și acelea care suferă de boli mintale. Răspunsul este că cele dintâi pot dezvolta tulburări conform cărora s-ar încadra în cea de-a doua categorie. Numai că suntem prea grăbiți, prea nervoși și comozi pentru a face și altceva decât etichetări facile de genul "bețiv ordinar", "curvă nebună, așa-i trebuie!", "drogat nenorocit" sau "neurastenic idiot".
Cursul organizat de CJI și-a propus să schimbe unghiul de abordare a problemei, cred eu, să-i determine pe jurnaliști să treacă dincolo de simptome și diagnostice și să ajungă la ceea ce este esențial: omul din spatele bolii.
L-am auzit pe bărbatul acela vorbind frumos, când calm, când ceva mai entuziast, despre oameni, despre nume, despre el: "Am trecut prin momente, prin stări care cu greu se pot descrie în limbile care există pe lumea asta". Și-am revenit, marcată, la personajul lui Sallinger. Era ca și cum s-ar fi făcut mare și trăia, mai trist, e drept, în domnul acesta care, cu o luciditate cutremurătoare, și-a rostit diagnosticul. Nu făcea niciun rău, nimănui. Nu înjura, nu se manifesta dezagreabil. Era un om între oameni. "Senzaționalul" e, poate, în normalitatea acestor oameni, în firescul dureros al vieților lor. Scandaloasă e percepția majorității, poziția presei, modul în care ea alege să informeze și să-și educe (în măsura în care și-a propus asta) publicul.
Înțelegând greșit poezia, precum Holden Caulfield, oamenii ăștia nu spun niciodată "nu" atunci când "o inimă întâlnește o altă inimă". Ei sunt calzi, toleranți, comunicativi. Nouă ne rămâne să vorbim cu ei și, mai ales, să-i ascultăm.
