Dramele pensionarilor. ”Ce poate fi mai cumplit decât să supraviețuiești morții unicului copil?”

Pe Maria Mauna (83 de ani) şi Georgeta Chiţu (78 de ani) le-am întâlnit, în Săptămâna Mare, la Căminul pentru persoane vârstnice de pe strada Unirii nr. 104 din Constanța. Împovărate de ani, dar şi de dorul pentru copiii pierduţi, cele două doamne s-au retras, de câţiva ani în acest centru, unde bătrâneţea pare, parcă, mai uşor de suportat. Pe scurt, nu îşi mai petrec singure ultimii ani din viaţă, ci au în jur şi alţi vârstnici, fiecare cu propria lui poveste. Ele două, însă, au mai multe lucruri în comun. Cum am spus deja, ele şi-au pierdut copiii, deci au în suflet o durere imensă, un gol pe care nimeni, niciodată, nu îl va mai putea umple vreodată.

Decana de vârstă, doamna Mauna, ne-a povestit că în tinereţe nu a avut tocmai o viaţă uşoară şi pentru că trebuia să aibă un serviciu, a lucrat inclusiv la cariera de piatră, cot la cot cu bărbaţii. A cioplit, a făcut pavele pentru străzi. „Când a venit colectivizarea, soțul meu lucra la carieră, în munții Măcinului. Mai târziu, el a plecat şi m-am dus după el, până la Târgu Jiu, dar timp de cinci ani și jumătate am lucrat în cariera de piatră. După aceea, mi-am desfăşurat activitatea în comerț, în restaurante. Am făcut de toate, începând de la debarasat, făcut grătare, iar după ce m-am calificat, am lucrat și barman, ospătară. Eu sunt născută în Tulcea, dar în anul 1969 am ajuns în Constanţa. M-am căsătorit foarte devreme, la 16 ani, iar la 18 ani am dat naştere singurului meu copil, care, din nefericire, în urmă cu patru ani a decedat. A făcut infarct. Mai întâi, a murit soţul ei, într-un accident de mașină, iar peste şapte ani, a murit și ea. O tragedie greu de trecut peste ea. De la fată am, însă, două nepoate şi trei strănepoți", ne-a relatat femeia.

Ea ne-a mărturisit că, la scurt timp după ce i-a murit fata, s-a hotărât să vină la Căminul pentru persoane vârstnice. Îi era din ce în ce mai greu să urce scările la bloc, se mișca tot mai greu.

Georgeta Chiţu, în schimb, ştie ce înseamnă ca un copil să crească fără dragostea unui părinte. Ea a rămas orfană de mamă când era foarte mică şi pentru că îi era greu să se descurce cu doi copii mici, tatăl s-a recăsătorit la scurt timp.

Deşi a trecut multă vreme de atunci, ea îşi aminteşte şi acum cu lux de amănunte de anii copilăriei. „Tata pleca dimineața și venea seara, că așa era după război. Trebuia să muncească, pentru a-şi creşte copiii. Pe mine mă bătea, uneori, că plângeam toată ziua. Plângeam pentru că nu aveam o mamă care să mă mângâie, şi mă bătea să tac, dar eu plângeam mai rău", a precizat septuagenara.

Femeia ne-a povestit că la 16 ani s-a căsătorit, la 17 ani şi jumătate a avut un băiat, care, din păcate, la vârsta de 23 de ani a decedat. După moartea lui şi a altor persoane dragi din jur, pe la 55 de ani, a simţit că nu mai rezistă, aşa că s-a dus și s-a aruncat în mare. „N-am mai vrut să trăiesc, doar că nişte pescari m-au salvat şi încet, încet, mi-am mai revenit. Am lucrat o vreme în comerț, la tâmplărie, la mobilă, iar mai târziu ca bonă. Iubesc enorm copiii şi cred că cea mai mare tragedie a unui părinte este să vadă că îi moare copilul. De aceea nici nu pot dormi noaptea. Nu pot dormi și mi-aduc aminte de toate şi îmi pun tot felul de întrebări: de ce a trebuit să moară mama? De ce m-am măritat la doar 16 ani? De ce am născut la 17 ani? Și toate aceste întrebări parcă nu se mai termină, dar nu avem ce face", a încheiat ea.