Actrița Nina Udrescu își găsește echilibrul alături de fiica sa

De aproape 30 de ani se află în atenția publicului, transpunând pe scena Teatrului de Stat personaje extrem de diferite, de la energica Zoe, a lui Caragiale, până la epocala Lady Macbeth, a lui Shakespeare. Piteșteancă de origine, Nina Udrescu a absolvit Institutul de Teatru din Târgu Mureș, unde l-a avut coleg pe Marius Bodochi, la clasa profesorului Constantin Codrescu.

În 1985, a fost invitată de regizorul Dominic Dembinski să joace în piesa "Acești îngeri triști", la Constanța, alături de Lică Gherghilescu, actualul director al Teatrului pentru Copii și Tineret. Bucurându-se, de atunci, de un succes constant, actrița se pregătește să joace "Visul" lui D.R. Popescu, o piesă de care se simte foarte atașată.

- După 29 de ani petrecuți pe scenă, vă simțiți împlinită ca actriță?

- Mă simt împlinită, deși, sinceră să fiu, teatrul nu mă mai atrage cum mă atrăgea, având în vedere condițiile în care trăim. Practic, pe actor nu se mai pune nici un preț, suntem la marginea societății și tot timpul dați la o parte. Publicul vine la teatru și mă simt extraordinar. Pe mine mă costă foarte mult actoria - și fizic, dar și psihic -, publicul vine pe primul loc, dar joc pentru mine, în primul rând. E, într-adevăr, o meserie extraordinară, dar e cea mai ingrată și cea mai grea. E foarte greu să apari în fața a sute de ochi care se uită la tine și te comen-tează.

- Cum vă pregătiți înainte de spectacole?

- Studiez personajul. De exemplu, când trebuie să interpretez o doctoriță, stau de vorbă cu o doctoriță. La începutul carierei, am fost distribuită în "Târfa cu respect" de Sartre; eu eram ingenuă și mă întrebam ce o să fac eu în spectacolul acesta. Până la urmă, regizorul Andrei Mihalache m-a lămurit despre ce e vorba. M-a dus să "studiez" la restaurantul Zorile, unde, în perioada aia, veneau fete de acest gen. Am văzut cum se mișcau, ce reacții aveau... Trebuie să te documentezi foarte mult, când ești distribuit într-un rol trebuie să studiezi personajul.

- Ca să păstrăm registrul, care este scenariul în plan personal?

- Am o fetiță care-mi luminează viața și sufletul și care mi-a dat un echilibru absolut extraordinar și în viața de zi cu zi, și pe scenă. O cheamă Ozana, e în clasa a IX-a la Cole-giul Național Pedagogic "Constantin Brătescu" și mă bucur foarte tare de ea. Ne înțelegem foarte bine, e un copil bun, suntem prietene. M-a susținut în momentul în care am vrut să renunț la teatru, mi-a spus, acum câțiva ani, că sunt o actriță bine văzută. M-a întrebat dacă știu să fac altceva și m-a pus pe gânduri. La venirea mea în Constanța a fost o perioadă când jucam și patru spectacole pe stagiune, repetam intens și nu aveam nici familie întemeiată. Când a venit Ozana, ea a trecut pe primul plan, categoric, iar meseria a trecut pe planul doi, unde este și acum, și nici nu mă sfiesc să o spun. Desigur, cu același crez stau pe scenă și sunt un actor conștiin-cios, și nu numai atât, probabil, cel puțin așa se spune. Ea e viața mea, e sensul meu de-a fi, e singurul lucru care rămâne în timp, peste ani.

- Există o tipologie de personaje care vă reprezintă, care vă atrag?

- Am jucat atât de mult încât nu aș putea să spun. După ce am jucat în "Pescărușul", Alexa Visarion mi-a spus să nu cumva să joc altceva în afară de eroine. Dar eu pot să am un rol în care doar să duc tava pe scenă. I-am spus că nu pot să refuz roluri. Plus că nu ești într-un teatru în care să-ți faci de cap. Dar să nu credeți că mi-au plăcut toate rolurile în care am fost distribuită. Este cumplit să joci ceva care nu-ți place. Trebuie să fii sănătos, să intri în pielea personajelor, să îți lași toate problemele acasă.

- Cum ați colaborat cu regizorul Alexa Visarion, când a montat "Pescărușul" la Constanța?

- Alexa a schimbat distribuția de vreo șapte ori, dar pe mine nu m-a schimbat. Vreo nouă luni au durat repetițiile. L-a adus pe Andrei Finți de la București, în rolul principal. La premieră au venit Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuță, cronicari importanți ai vremii… Se juca în toată sala, podul de pe scenă era întins până în fundul sălii, era lume și pe scenă. La jumătatea spectacolului, eu eram în culise, când s-a auzit o bubuitură, și l-am văzut pe Finți pe jos. Au chemat salvarea, l-au dus la spital, credeam că s-a terminat totul, am intrat brusc în depresie, dar Alexa Visarion a decis să intre el în scenă, știind textul mai bine decât noi, așa că am dus spectacolul la final. Pe Finți îl copleșise emoția, plus că avea și un ulcer care îl chinuia. Am învățat foarte mult de la Alexa Visarion. Venea cu o lume în el! Te ducea de la clasici la contemporani, film, teatru, era o poezie, vorbea ore întregi.

- Viața culturală din Constanța a fost un mediu propice pentru dezvoltarea dvs. ca artist?

- Cam sărăcuță, față de Craiova de exemplu, unde am fost recent împreună cu Liviu Manolache, și am prezentat "Gin Rummy". Acolo am descoperit că se face teatru și în club. Probabil că la noi nu se mobilizează artistul în sensul acesta, nu suntem solicitați în asemenea proiecte. Poporul fără cultură e ca un câmp ars. Deci e mort… Fiica mea nu știe ce înseamnă cinematograf, a trebuit să îi explic, să îi arăt ruinele. Cu siguranță, ar fi fost altfel dacă aș fi plecat de aici, și am avut ocazii, mulți chiar mi-au zis să plec, și cei care doreau foarte tare să rămân aici și cei care doreau să scape de o actriță care joacă prea mult. Dar m-am căsătorit și, în scurt timp, am divorțat și am rămas cu fetița mea de 11 luni în brațe și cu meseria de actor… Marius Bodochi mă condamnă că am rămas aici și că nici acum n-ar fi prea târziu. Probabil că el își va deschide un teatru în București și atunci mă va obliga să plec, dar, sincer, nu mă mai tentează.

- Ce proiecte artistice aveți în desfășurare?

- Pregătesc o piesă într-un act. E vorba despre "Visul" lui D.R. Popescu, piesă pe care am prezentat-o cu ani în urmă la Festivalul Tânărului Actor de la Costinești, unde am luat marele premiu la interpretare. Acum aș vrea să fac spectacolul acesta aici, deși e foarte greu și îmi va lua mult timp, dar vreau să-l fac, probabil că stagiunea viitoare am să-l prezint. Am mai jucat o singură dată la Cluj, în 1964 și de atunci nu s-a mai jucat. Am nevoie de un regizor care să îmi dea un ochi din afară, dar nu prea am găsit.