Je ne regrete killing the frenchies!

Mă gândeam că dacă n-aș fi eu, n-ar scrie nimeni de un joc atât de idiot ca Wanted: Weapons of Fate. Cel puțin nu în redacția asta de intelectuali, unde toată lume citește și își trăiește viața. Nu știe ei ce pierde!

Trecând peste faptul că jocul a fost portat cu ură de pe consolă (la opțiunile grafice nu poți să schimbi decât rezoluția, adică fie îți merge, fie nu îți merge, depinde de ce PC ai. Nu poți să oprești un shader, un antialiasing, o textură, niente!) și că arată mai rău decât Counter-Strike (inclusiv filmele, care sunt mai slabe calitativ decât cele din Diablo 2), Wanted are patru puncte forte.

1. De la primul și până la ultimul amărât de mafiot, toți sunt francezi! O distracție fantastică! Să îi împuști sărind după cutii și ziduri, curbând gloanțe pe după hălci de carne (ca-n film), ieșind în slow motion de după o mașină și trăgându-le șase gloanțe în ochi în decurs de juma’ de secundă sau luându-le gâtul într-un mod artistic, în timp ce se gândesc la brânză cu mucegai sau la faptul că nu și-au mai cumpărat săpun de vreo doi ani... PRICELESS!!!

2. Nu, serios, chiar toți sunt francezi (cred că mai e și un rus)! Și țipă "Oké" și "Merde". Și mai sunt și câteva momente în care te trezești în spatele unei mitraliere anti-aeriene și poți să îi omori în stil industrial! În unele cazuri, ai un sniper mare și rău și poți să îi împuști direct în cap, de la 200 de metri!

3. Uneori, dacă glonțul curbat îl omoară pe francezul pitit strategic după o cutie cu creveți, ai parte de o mică scenă de care și Hannibal Lecter ar fi mândru. Camera urmărește glonțul, pe toată traiectoria lui nerealistă, până la francezul ascuns, care are o expresie superbă pe față, în cele câteva milisecunde în care glonțul îi penetrează craniul: pare să zică "O-la-la!".

4. Și personajul principal, oricât de ușurel ar fi el (la începutul jocului îmi zice că cică odată era și el la fel ca mine, fuma, se juca la calculator și se îngrășa... yeh right!), are niște comentarii subtile la adresa francezilor: "One little, Two little, Three little dead frenchies! Four little, Five little, Six little deader frenchies!". Francezii ăștia se ascund în clopotnița unei mănăstiri... prea melodramatic!

Partea proastă e că am terminat jocul în vreo 4,5 ore. Chiar și a doua oară, când am ridicat nivelul de dificultate. Oricum, e sigur un record în materie, căci majoritatea gamerilor l-au aruncat la gunoi după primul level. Eu l-aș mai juca și a treia oară, ca să fiu sincer, în ciuda gameplay-ului greoi și a faptului că povestea e penibilă. Sunt atât de mulți francezi de omorât... mă gândesc să nu fi făcut chiar eu jocul, în nopțile de nesomn. Unii fac atunci un Fight Club, alții fac un genocid virtual. Așa merg lucrurile, ar zice cineva.