"Păpușile pot face mult mai mult decât un actor"

Daniela Manolache, o veche cunoștință a celor mici, apreciată și iubită deopotrivă de copii și de părinții lor, este cunoscută pentru personajele cărora le dă viață pe scena Teatrului pentru Copii și Tineret Constanța. Sfera artistică este extinsă și în plan personal, Daniela Manolache fiind căsătorită cu renumitul actor al Teatrului de Stat, Liviu Manolache, și au împreună o fetiță de 12 ani care, deocamdată, dorește să studieze arhitectura. Actrița poate fi văzută jucând în spectacole ca "Cenușăreasa", "O călătorie cu surprize", "Sinbad Marinarul" sau "Visele".

- Cum s-a produs debutul dvs. în teatru?

- Debutul meu în teatru s-a produs într-o trupă particulară. După ce am absolvit liceul, am dat examen la Istoria Arheologiei și bineînțeles că am picat, astfel că tatăl meu mi-a spus să mă mai pregătesc și să încerc și anul următor. Numai că am văzut un anunț într-un ziar, de genul "angajăm tinere speranțe", și m-am dus la adresa menționată, din curiozitate. Am dat concurs și a doua zi mi s-a spus că am fost admisă. Așa a început marea mea aventură, în sensul că atunci am făcut cunoștință cu teatrul, cu scena, cu publicul. Era o trupă particulară de teatru de amatori, dar aveam atâta nebunie și dorință de a juca… Apoi s-a desființat trupa, am dat concurs la Teatrul Fantasio și am intrat la secția pentru Copii și Tineret. Acolo am jucat timp de doi ani, apoi, în 1994, m-am transferat la Teatrul de Păpuși, unde sunt și acum.

- Ați jucat doar roluri în spectacole pentru copii sau ați avut contact și cu drama?

- Am făcut facultatea de dramă, dar teatrul de păpuși l-am învățat la locul de muncă. Aveam spectacole de producție ale facultății, piese  pe care le-am jucat și pe scena mare, cum ar fi "Regele Cerb", "Opera de trei parale", "Furtuna", care au reprezentat colaborări între studenți și actorii Teatrului Dramatic.

- Tot prin intermediul teatrului v-ați cunoscut și soțul, pe actorul Liviu Manolache?

- Pe soțul meu l-am cunoscut în facultate, îmi era profesor. Dragostea pentru teatru o aveam deja, pentru că majoritatea colegilor de teatru erau păpușari și mi se părea că erau altfel decât colegii mei de la Fantasio. Veneam la spectacolele lor și apoi mi-am dat seama că păpușile pot face mult mai mult decât un actor, poți exprima mult mai multe, te poți exprima mult mai mult cu o păpușă decât cu corpul tău. Mi se părea o lume aparte.

- Cum s-a născut prejudecata conform căreia păpușarul îi este inferior actorului de dramă?

- Au fost colegi de la Dramă care ne-au disprețuit prin atitudinea lor, dar au fost câțiva care au colaborat cu noi și și-au dat seama că meseria noastră este foarte grea și că noi avem ceva în plus față de ei. Un om cu un intelect de nivel superior sigur înțelege și apreciază meseria noastră. Au fost oameni deosebiți care au spus că meseria noastră este specială. Este tot teatru, dar e mult mai complex, poți exprima cu o pânză, o mulțime de lucruri cu o păpușă, cu o mască, decât cu propriul tău corp, care are limitele lui.

- Cum priviți opoziția distracție vs. educație în ceea ce privește obiectivul teatrului de păpuși?

- Teatrul înseamnă regăsire de sine, educație, te obligă să gândești, să ieși din cotidian, din mizerie, să trăiești o altă realitate. Vezi un personaj care trăiește niște drame, pe care le exprimă, le exteriorizează, poate trăiești aceleași drame ca și el, dar nu le poți exterioriza, pentru că ai o viață anostă, obișnuită. Pleci acasă ca după o exorcizare.

- Cum reușiți să gestionați reacțiile spontane ale copiilor, din timpul spectacolelor?

- Îi spuneam soțului meu că la el este foarte simplu: are un public care tace, de politețe, chiar dacă-i place sau nu. Eu am public care țipă continuu, la noi e în permanență gălăgie. Capacitatea de gestionare o câștigi în timp, e o chestie de încredere. În momentul în care ai încredere în tine, consideri că ești o forță. Dar, dacă intri cu teamă, ei simt imediat și te domină. Atitudinea am câștigat-o în timp, dar nu reușesc tot timpul să-i domin la nivelul la care doresc eu. Am mari pretenții de la mine, tot timpul sunt nemulțumită de ceva și tot timpul vreau mai mult și mai mult. 

- Care au fost reacțiile publicului din zona rurală a județului Constanța, în deplasarea din stagiunea de toamnă?

- E cel mai bun public, e adorabil! Eu iubesc publicul de la țară. Și nu doar copiii vin, se întâmplă să vină și cei mai în vârstă, care se bucură la fel de mult. Am fost în deplasare cu spectacolul "O călătorie cu surprize", și o bătrânică râdea și parcă îi era rușine de acest lucru, probabil că râdea foarte rar. Veneau, săracii, cu o oră înainte de spectacol, înghețau de frig ca să ne vadă. Plus că veneau cu bucăți de hârtie rupte pentru autografe.

- Cum vedeți evoluția teatrului de păpuși în condițiile în care cei mici sunt asaltați de fluxul tehnologic?

- Avem de-a face cu două lucruri distincte: nici calculatorul nu poate concura cu noi, nici noi cu calculatorul. Depinde acum și de noi, și de copii. Candoarea teatrului de păpuși n-o poți regăsi în altă parte. Sunt copii de o anumită vârstă, care vin la teatru și, dacă nu jucăm un spectacol cu păpuși, atunci strigă "Unde-i păpușa?". Păpușa n-o poți găsi nicăieri altundeva, și sper să n-o pierdem. E adevărat, sunt copii care își doresc să vadă un spectacol cu lasere, cu roboți… și noi ne dorim să avem un astfel de spectacol, dar, din păcate, ar implica multă tehnică, și teatrul nostru e mai sărac, deocamdată.