Sora româncei ucise în atentatele de la Londra din 2005 se teme pentru viața ei

Dania Gorodi, sora româncei ucise în atacurile de la Londra din 7 iulie 2005, a declarat vineri, pentru NewsIn, că cel de-al doilea an de la pierderea surorii sale a fost mai greu decât primul și că orașul în care trăiește de 28 de ani este o bombă cu ceas în care simte că viața este în pericol.

Dania Gorodi a organizat joi o slujbă de pomenire a surorii sale - Mihaela Otto - ucisă în atacurile de la Londra, un oraș în care Dania trăiește de 28 de ani și care acum a devenit pentru ea un loc străin. "Am devenit cu toții mai nervoși, atunci când folosim transportul în comun - și o facem mereu, și noi, și copiii noștri - suntem vigilenți, suntem cu ochii pe un rucsac, pe asiatici, pe musulmani", spune Gorodi, explicând că, în contextul actual, când au fost dejucate recent atentate și au existat numeroase alerte de securitate la Londra, oamenii "se așteaptă în orice moment să se producă inevitabilul".

"Mi-e frică, bineînțeles că mi-e foarte frică, iar măsurile de securitate anunțate de noul guvern nu sunt în măsură să ne liniștească, în condițiile în care pleci dimineața de acasă și te rogi să te întorci seara înapoi", povestește sora româncei ucise în atacurile din 7 iulie 2005.

Au trecut doi ani, dar Dania Gorodi și familia sa încă se așteaptă să o vadă pe Mihaela întorcându-se seara acasă. "Diferența între pierderea cuiva drag și pierderea Mihaelei constă în felul în care a murit. Circumstanțele în care a murit au creat o altă psihologie. Nu o putem uita, dar circumstanțele ne fac să nu acceptăm moartea ei, nu există o încheiere. Mihaela a plecat dimineața de acasă și nu s-a mai întors. Așa că ne spunem ‘poate se întoarce, poate nu a murit", a mărturisit Gorodi.

Anul care a trecut a fost chiar mai greu decât primul an scurs de la moartea surorii sale. "În primul an, am venit în România în fiecare lună, simțeam nevoia să plec, veneam să întâlnesc pe cineva, o persoană care mă ajuta. Era un fel de evadare, vroiam parcă să scap de casa în care Mihaela nu se mai întorcea, vroiam să o iau de la început", spune Dania Gorodi, psiholog de profesie. Primul an a fost unul de amorțeală, apoi a avut loc conștientizarea, o stare pe care au avut-o și alți membri ai familiiilor victimelor cu care a vorbit Gorodi.

Dania Gorodi, sora româncei ucise în atacurile de la Londra din 7 iulie 2005, a declarat vineri, pentru NewsIn, că cel de-al doilea an de la pierderea surorii sale a fost mai greu decât primul și că orașul în care trăiește de 28 de ani este o bombă cu ceas în care simte că viața este în pericol.

Dania Gorodi a organizat joi o slujbă de pomenire a surorii sale - Mihaela Otto - ucisă în atacurile de la Londra, un oraș în care Dania trăiește de 28 de ani și care acum a devenit pentru ea un loc străin. "Am devenit cu toții mai nervoși, atunci când folosim transportul în comun - și o facem mereu, și noi, și copiii noștri - suntem vigilenți, suntem cu ochii pe un rucsac, pe asiatici, pe musulmani", spune Gorodi, explicând că, în contextul actual, când au fost dejucate recent atentate și au existat numeroase alerte de securitate la Londra, oamenii "se așteaptă în orice moment să se producă inevitabilul".

"Mi-e frică, bineînțeles că mi-e foarte frică, iar măsurile de securitate anunțate de noul guvern nu sunt în măsură să ne liniștească, în condițiile în care pleci dimineața de acasă și te rogi să te întorci seara înapoi", povestește sora româncei ucise în atacurile din 7 iulie 2005.

Au trecut doi ani, dar Dania Gorodi și familia sa încă se așteaptă să o vadă pe Mihaela întorcându-se seara acasă. "Diferența între pierderea cuiva drag și pierderea Mihaelei constă în felul în care a murit. Circumstanțele în care a murit au creat o altă psihologie. Nu o putem uita, dar circumstanțele ne fac să nu acceptăm moartea ei, nu există o încheiere. Mihaela a plecat dimineața de acasă și nu s-a mai întors. Așa că ne spunem ‘poate se întoarce, poate nu a murit", a mărturisit Gorodi.

Anul care a trecut a fost chiar mai greu decât primul an scurs de la moartea surorii sale. "În primul an, am venit în România în fiecare lună, simțeam nevoia să plec, veneam să întâlnesc pe cineva, o persoană care mă ajuta. Era un fel de evadare, vroiam parcă să scap de casa în care Mihaela nu se mai întorcea, vroiam să o iau de la început", spune Dania Gorodi, psiholog de profesie. Primul an a fost unul de amorțeală, apoi a avut loc conștientizarea, o stare pe care au avut-o și alți membri ai familiiilor victimelor cu care a vorbit Gorodi.