Lovită de soț în fața copilului

Se spune că nu este prea greu să ne pierdem controlul atunci când cineva ne enervează, mai ales dacă acel cineva este membru al propriei familii sau un apropiat.

Important este să ne dăm seama că furia este, totuși, un sentiment uman cât se poate de natural și că este omenește ca, la un moment dat, o anume relație să se mai împleticească pe undeva. Totul este să se încerce identificarea problemelor de la care a pornit conflictul, astfel încât inerentele neînțelegeri să nu degenereze în adevărate războaie.

Pe aceste considerente, dar și pe ideea că un cuplu trebuie să-și rezolve singur problemele de familie, mai ales când la mijloc se află și un copil, a mizat și cititoarea noastră, Carmen Dragomir, din Constanța, în vârstă de 32 de ani. Deși strădaniile ei de a-și salva căsnicia au durat mai bine de șase ani, abia în urmă cu câteva luni a reușit să afle ce se ascunde, cu adevărat, în spatele nervilor revărsați cu atâta furie de soțul ei: multiple aventuri extraconjugale. Iar atunci când episoadele cuvintelor tăioase s-au terminat cu lovituri fizice, aplicate de soț chiar în fața copilului de numai patru ani, și-a dat seama că strategia ei nu a reușit să încurajeze sentimente mai calde din partea celui care i-a jurat că numai moartea îi va despărți și s-a hotărât să rupă această căsnicie.

M-am lăsat umilită din lipsa unei alternative

"De aproape nouă ani de zile sunt căsătorită cu un om în care, o vreme, chiar am crezut. Altfel, nu mi-aș fi permis să aduc pe lume un copil, care, la vârsta de patru ani, înțelege că în familia noastră este un mare haos și suferă chiar mai mult decât mine. La începutul căsniciei nu am dus-o deloc pe roze. Ca să ne putem descurca am renunțat la luna de miere, iar soțul meu a plecat la muncă în Spania. Speranțele că vom depăși neajunsurile s-au dovedit deșarte, căci în cei doi ani cât a stat departe de casă el nu a făcut altceva decât să se distreze din banii câștigați fără să trimită acasă nici un leu. Eu am fost cea care i-am plătit biletul de întoarcere acasă, crezând orbește în toate poveștile lui.

Apoi a urmat o perioadă mai bună. Ambiția lui era să-și pună pe picioare o afacere personală, iar după ce și-a văzut visul cu ochii a început să lipsească cu zilele de acasă, motivând că pleacă să se aprovizioneze prin țară. În realitate, el cheltuia banii cu tot felul de femei, pe care le plimba prin țară și prin străinătate, le gratula cu cadouri scumpe și buchete uriașe de trandafiri.

Deși majoritatea celor apropiați știau de escapadele lui, m-au lăsat să descopăr singură grozăvia. Culmea este că își asumă aventurile și, în loc de explicații, mă… gratulează, nu cu buchete de trandafiri, ca pe amantele lui, ci cu pumni în plină figură, chiar în fața copilului, reproșându-mi că numai eu l-am dorit. A intentat acțiune de divorț, iar mie și fetiței ne arată ușa, fără să ne asigure un alt spațiu. «O să te descurci tu!» - asta este tot ce aud de la el. Dacă nu m-ar fi lovit în fața copilului, probabil că m-aș fi complăcut în această mocirlă până la găsirea unui spațiu a cărui chirie s-o pot suporta."

Cititoarea noastră știe că în situația ei sunt multe alte mame. Având în vedere că prețul chiriilor, chiar și pentru un spațiu modest, este exorbitant, ea sugerează viitorului primar al Constanței ca, după modelul locuințelor pentru tineri, să aibă în vedere alocarea unui fond special care să poată fi închiriat de femeile aflate în situații similare cu a ei, măcar pentru o perioadă de trei-cinci ani.

De asemenea, își dorește să afle de la persoane care au traversat astfel de situații dacă hotărârea pe care a luat-o este una decentă și, mai ales, în interesul copilului?