Moartea prematură a unui părinte

Deși sună destul de crud, copiii și adolescenții au puterea să depășească mai ușor durerea dacă sunt anunțați din timp că este posibil ca mama sau tatăl să se ducă la ceruri, din cauza bolii de care suferă, decât să fie luați complet prin surprindere.

Copiii conștientizează dispariția unei persoane apropiate și simt durerea ca și adulții. Diferența este că ei depășesc astfel de momente mai repede și mai ușor față de cei mari. Sunt mulți părinți care încearcă să-și protejeze copiii de moarte, de ideea de doliu, dar specialiștii sunt de părere că e mai bine să fie onești cu copilul în legătură cu propria lor durere. Mai mult, ideal ar fi să-i încurajeze pe cei mici să vorbească și ei despre durerea lor și despre dorurile care sigur îi vor cuprinde, pentru ca momentul să fie mai ușor depășit.

"Îmi dau seama că nu este un subiect plăcut și nici nu am avut inima ușoară atunci când m-am hotărât să cer, prin ziarul dumneavoastră, ajutorul psihologului. Dar m-am încurcat rău de tot și nu văd pe nicăieri nici o luminiță. Trebuie să depășim, și eu, și băiețelul meu de șapte ani, momentul greu al pierderii premature a soției mele. Tragedia s-a întâmplat acum patru luni, iar noi tot la pământ suntem, mai ales că el trăiește cu frica să nu mor și eu. Tot ce vă pot spune e că am încercat din răsputeri să-l țin departe de înmormântare, de mormântul ei, de fotografiile ei, de tot ce-i poate aminti de ea, numai ca s-o uite și îl țin mai mult pe la bunici, deși el plânge că vrea acasă, în camera lui. Aș vrea să știu ce să fac să ne fie un pic mai ușor. Vă mulțumesc, mai ales că un subiect așa de trist nu face plăcere nimănui să-l citească, dar asta e viața! - Viorel Tiberiu Luca, 36 ani, din Năvodari.

Discutați cu copilul pe înțelesul lui

Psihologul Speranța Băcana a încercat să ne explice că toți copiii în ale căror familii are loc pierderea unei persoane dragi au nevoie de ajutorul celor mari pentru a depăși momentul. De aceea, extrem de important este să li se vorbească despre noua situație pe înțelesul lor.

De exemplu, între șase și nouă ani, specialiștii susțin că cei mici percep moartea ca pe ceva permanent și tocmai de aceea se simt vulnerabili. Au mare nevoie să fie încurajați să-și exprime durerea și nesiguranța prin care trec. Chiar dacă vârsta îi ajută să înțeleagă fenomenul, le este foarte frică. Dacă până la această vârstă copilul a avut cât de cât o legătură cu religia, credința îl poate ajuta să depășească momentul.

Încurajați-i să vorbească despre cel dispărut

Copiii, ca și adolescenții, simt nevoia să vorbească despre ce s-a întâmplat. Puteți să-l încurajați să scrie, să vorbească despre cel dispărut, să deseneze, să iasă din casă și să facă sport, pentru că sportul ajută foarte mult creierul să elibereze endorfine, care, după cum se știe, alină durerea.

Metode pentru a vă ajuta copilul

l Nu le interziceți să vorbească despre moarte, dar explicați-le pe înțelesul lor că acest fenomen este normal l Nu trimiteți copiii de acasă, la bunici sau la alte rude, mai ales dacă nu sunt de acord, pentru că în mod sigur se vor simți dați la o parte l Încercați să le păstrați vechile tabieturi l Dați-le voie să-și viziteze prietenii, bunicii, dacă asta își doresc l Dacă simțiți că vă pierdeți răbdarea și vă vine să țipați la copil, amintiți-vă că deși e normal să nu fiți vesel, el nu are nici o vină pentru asta. Trageți aer în piept înainte să deschideți gura, iar dacă nu v-ați putut abține, cereți-vă scuze și explicați-i că și dumneavoastră suferiți extraordinar de mult și că va trebui să vă ajutați unul pe celălalt l Plantați împreună o floare sau un copăcel în amintirea celui pierdut și îngrijiți împreună plăntuța l Deși copilul are nevoie de ceva mai multă atenție, nu vă neglijați propriile nevoi l Încurajați copilul să facă un album cu fotografii și orice îi amintește de părintele pierdut l Asigurați-l că, deși nimeni nu e nemuritor, nu veți dispărea și dumneavoastră din viața lui foarte curând.

Sigur, toate aceste recomandări vi se par greu de respectat când propria durere vă copleșește, dar nu uitați că în ochii copiilor părinții sunt atotputernici și așa trebuie să rămână.