A murit domnu’ Trandafir

Hop și eu cu amintirile mele din copilărie, cu profesorii dedicați, care vedeau în actul propriu zis al învă-țării, al educației un deziderat absolut necesar pentru cei care, peste ani, vor trebui să vadă mai departe de "înțelepciunea populară", de "puțul gândirii" și "școala vieții", aceste mizerabile clișee pe care, din lene și prostie, le perpetuăm.

A trebuit să îmi îngrop amintirile care trec drept desuete, amintiri în care niște "dascăli" - ce demodat sună, nu-i așa?! - nu oscilau, așa cum o fac astăzi, educatorii, învățătorii, profesorii, între aproximație și exactitate, de parcă realismul ar fi totuna cu iluminismul, iar 1914 același lucru cu 1940. Apropo: am avut un profesor, un… "tovarăș" - căci în fiecare propoziție pe care o rostea duhnea nostalgia comunismului mioritic - care, atunci când ne preda, dacă nu își amintea (sau nu știa!) cu precizie perioada în care a avut loc un eveniment, ne spunea: "Ei, copii, scrieți și voi 1920 și, apoi, liniuță, 1930, că nu mai știu exact anul, dar cam pe-atunci s-a întâmplat".

Ambianța învățământului românesc e de toată jena, și spun asta în contextul în care încă aștept de la profesori să nu mai vorbească, trei, patru ore, despre cât de "dăștepți" și "grozavi" sunt ei, despre toate piedicile peste care au fost nevoiți să treacă "pentru a ajunge aici". Aici? Aici, unde? Ce înseamnă aici?

E locul în care spectrul corupției primează, e locul în care, la mica înțelegere, directorii de școli comandă uniforme de enșpe milioane pentru elevi, vezi Doamne, pentru brand-ul școlii și buzunarul "colaboratorilor", e locul în care unii nu acceptă faptul că, uite!, tu ai alt punct de vedere și ți-ar plăcea să te asculte pentru că, uau!!!: există viață și dincolo de catedra lor, dincolo de ceea ce au citit în urmă cu 30 de ani.

Între "facem sau nu grevă?", "dăm sau nu dăm teză?", între compromisurile dintre sindicaliști și guvernanți, asistăm, liniștiți, calmi, resemnați la îngroparea învățământului românesc. Dar fără slujbă, fără sobor de preoți, fără biserică și fără pomană. De parcă el, învățământul, s-ar fi sinucis și nimeni, dar absolut nimeni nu e de vină. Well… Nu cred că în problema asta se poate merge pe principiul "Tomorrow is another day", pentru că riscăm ca "tomorrow" să nu mai fie deloc, să vă trimiteți copiii la școală, într-un spațiu guvernat de "pitzi-powah" (expresie "patentată" de colegul meu preferat), de tot soiul de impostori penibili, de super extra distinși cu titlul de doctor honoris causa, extrem de pasionați de cultul propriei persoane și care cu greu trec dincolo de "am atâtea să vă spun, dar nu știu cu ce să încep". Hai, lasă-mă!... Pe cuvântul tău?!

Și pentru că mi se tot reproșează că scriu despre ce nu-mi place și ce mă scârbește iremediabil, menționez că am avut norocul unei educatoare ca-n filmele americane care au, invariabil, happy end, de o învățătoare așa cum le-aș dori tuturor copiilor și de profesori care, în timp, mi-au devenit prieteni. E drept, însă, că ei sunt puțini, foarte puțini…

Chiar și așa, însă, pentru mine, domnu’ Trandafir a murit.