Caragiale, my friend

Am s-o apuc din nou pe un drum ultrastrăbătut, bătătorit de comentarii, verdicte, analize. Și-am să mă cocoț pe conștiința eșecului politic actual, pe care cei mai mulți nu și-o asumă pentru că, e drept, nu e deloc confortabilă, și-am să recunosc că da, eu încă îl ador pe Caragiale.

Sunt oameni care nu-l consideră "mare" pe dramaturg, ci incredibil de "mici" pe noi, aceia care am reușit cu brio să conservăm genetic spiritul șpăgii, al corupției, nesimțirea, intoleranța. Tot ei susțin că acest stereotip caragialian s-a impus subliminal printr-o largă promovare în școli, în centre universitare, chiar și în mass media, a operei sale.

Mi-ar fi plăcut să putem arunca vina pe profesori, pe tendințe, pe clișee circulate și recirculate. Să spun că nu, nu noi suntem aceia care astăzi asistăm prostiți la spectacolul prostiei cu moț, la exprimarea necenzurată a unui ultranaționalism primitiv și prost înțeles, la prostituarea politicienilor de cartier sau de mahala, "care este".

Hotărât lucru, plaiul mioritic față cu reacțiunea se definește, zic eu, destul de trist, prin figuri caricaturale care dau în pârg, în fiecare zi, din ce în ce mai ostentativ. Simpli milionari în euro, sărmani moguli turnători, dar, la o adică, extrem de "conservatori" fac, indiferent, se pare, de tensiunile clipei, jocurile de cărți. Ei aruncă zarurile în agora politică, ei fac "șahul" și "matul" într-o lume care nu mai este, din păcate, ficțională. Și fie că o copiază fidel pe aceea a secolului trecut, fie că a descins, deloc subtil, din paginile momentelor, schițelor și pieselor de teatru, lumea asta rămâne, cel puțin pentru moment, încredibil de neplăcut surprinzătoare, de murdară, de strâmbă.

Mă enervează moda acestui "life coaching", un fel de antrenoriat de viață pe care se bate monedă în ultima vreme. Zice-se c-ar fi un fel de tratament-terapie pentru gestionarea relațiilor și a momentelor tensionate, un fel de management al succesului în plan personal și profesional. Cică ăsta este, la ora actuală, trendul. Eu nu mi-aș angaja niciodată un "creier" pentru asta, ca să-mi spună el ce și cum să fac, când să plâng, când să râd, când am voie să mă bucur sau să mă enervez. Cum aș putea, atâta timp cât am "privilegiul", în fiecare zi, de a constata fantasticul instinct al lui Caragiale, acela de a prevedea fidel și în detaliu tabloul catastrofic al caracterelor umane?!

Unde vreau, de fapt, să ajung... Nu am nevoie de un antrenor din ăsta ca să îmi dau seama cât de ușor recognoscibile sunt clișeele de atitudine, de exprimare, trădările mari și mofturile meschine care mă dezamăgesc. Îl păstrez pe Caragiale în minte atunci când, la ședințele de partid, de consiliu local, la votul pentru uninominal sau la "incestul" liberal-social-democrat, în vederea "nobilelor" alegeri, desigur, plutește în aer un etern Cațavencu, acid, penibil, dar atât de actual: "...pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români!... mai mult sau mai puțin onești!". Resorturile întunecate ale firii politicianului nu mai zac ascunse, ci acționează, gratuit în cazul lui, cu prețul votului pierdut în al nostru, cu plăcerea blonavă a unor masochiști. De aceea îl voi prefera mereu pe Caragiale în "gestionarea" situațiilor care mă dezgustă.