Constanța, săraca fată bogată

Care sunt oamenii care ar trebui să se bucure de votul nostru? Aroganții care, o dată la patru ani, își aduc aminte - cu greu, e drept - de oraș? Cei care se trezesc, mânați de setea cât mai multor voturi, dintr-o amnezie nesimțită în timpul căreia au uitat de probleme, de oameni, de aspecte ale unei realități caracterizate, înainte de toate, de cele mai dureroase paradoxuri?

Constanța, această săracă fată bogată, nu se vede doar prin lentilele ochelarilor de soare Ray Ban, din mașinuțe de epocă, bijuterii pe patru roți care nu costă "decât" un pic peste suta de mii de euro. Nu se admiră doar din fotolii sus plasate sau de pe afișe cocoțate, sfidător, pe cele mai înalte blocuri ale urbei. Rânjetele lor colorate își bat joc de gropile în care oamenii își frâng gâtul, de zona peninsulară în care, dacă vreți, puteți urmări, în fiecare zi, câte un episod din dramaticul serial al clădirilor care se dărâmă încet, dar sigur. Sunt consecvente clădirile astea, nu glumă!: fac figurație într-un oraș care, din rolul de personaj principal, continuă să plângă, să se facă de râs, să rămână cu mult în urma metropolelor europene.

Pe chipul de zi cu zi al Constanței, necosmetizat, neprelucrat de programe performante de calculator, țigani de câțiva anișori zburdă pe bulevardul Ferdinand. În ochii lor albaștri, pictați pe chipuri ciocolatii murdare, nu ghicesc decât o serie de griji și necazuri permanentizate. Când i-am văzut eu, zilele trecute, se jucau cu un pampers. Simplu: asta le era bucuria celei mai fragede copilării.

Pe chipul aceleiași Constanțe, reședință de județ, de altfel, bordurile, trotuarele înjumătățite și gropile care-ți ajung până la glezne devin din zi în zi mai vizibile, mai greu de suportat. Ca și cum protagonista ar încerca, fără succes însă, să-și ascundă cearcănele, semnele de oboseală și un soi de decadență care nu mai păstrează nicio umbră de eleganță.

Străduțele pavate cu bazalt, și mă refer aici la puținele astfel de reminiscențe istorice care s-au păstrat în zona veche a orașului, fac notă discordantă cu prostituarea modernă, forțată, a unora dintre cartierele orașului. Cartiere care, la rândul lor, sunt la ani lumină depărtare de zone uitate precum Palazu Mare.

Chiar așa: care sunt oamenii care ar trebui să se bucure de votul nostru?

Tot aceia care nu au habar de aurolacii care trăiesc în stații de autobuz și care, potrivit unora dintre explicații, atunci când inhalează praful, își imaginează că mănâncă? Tot aceia care, ironici și megalomani, ne spun cum să procedăm, cum să ne cerșim mai mult dreptul de a trăi într-un oraș care numai sigur, liniștit și verde nu este? Jegul, praful, nepăsarea ating cote îngrijorătoare și, totuși, singura miză care pare să conteze este aceea a prezentului.

Sunt convinsă că nimănui nu-i place un oraș trist, murdar, periculos. La fel cum cred și că, prin votul fiecăruia, Constanța ar trebui să redevină a tuturor, și nu să rămână un produs expirat al celui mai neinspirat regizor. Și, ca să citez un profesor, "stând strâmb și judecând drept", cum altfel am putea să adaptăm, la alegerile din iunie 2008, rolurile, replicile și costumele constănțenilor care, de ani buni, joacă un teatru absurd, dacă nu prin vot?