De-aia nu mai poate Europa…

Premierul Călin Popescu Tăriceanu a declarat sâmbătă că "suntem campionii Europei" în ceea ce privește sistemul economic și că "toate țările se uită cu invidie la România". Poate nu știam unde e leagănul megalomaniei românești!…

Nu m-am putut abține să nu mă întreb: să fie farmecul maladiv al campaniei pentru parlamentare motivul pentru care politicienii fac afirmații de genul ăsta? Sau, poate, cine știe?!, agonia precipitată a unor candidați speriați, disperați de perspectiva eșecului? Și nici nu știu ce e mai trist: faptul că, în pragul campaniei electorale avem, încă o dată, proba evidentă a inferiorității noastre sau tendința politrucilor de a ridica țara la o trambulină, de a o alinia la start într-un concurs pe care ea, o știe, prea bine, îl va pierde?

Viziunea premierului îmi pare pe cât de îndoielnică, pe atât de fragilă. Evidențele cu care trăim zilnic nu ne dau, cred eu, nici măcar o clipă, senzația că celelalte state europene ne-ar putea invidia. Până la urmă, de ce ar face-o? Pentru că "nivelul de trai" al românului de rând a crescut până la cer și dincolo de el, pentru că jucăm, ieftin, batjocoritor, vulgar, alba-neagra cu salariile și pensiile alegătorilor creduli? Pentru că în România votului uninominal, așa compromis cum e el, o bătrână are o pensie de urmaș de numai 30.000 lei (vechi!!!), adică de 10.000 de ori mai mică decât cea mai mare pensie a unui parlamentar?

Pentru că această mare deficiență de perspectivă pe care o aplicăm cu succes în pragul fiecăror alegeri nu ne dă decât certitudinea mediocrității noastre? Pentru că învățământul de stat e mai scump decât cel privat?

E oare cu putință atâta iluzie politică, socială, economică? Atâta optimism gratuit, prefăcut și, până la urmă, sper eu, neconvingător? Repolitizarea spațiului public nu se face prin "invidii" închipuite, prin "campionate" în care câștigătorii fără voie se dau de ceasul incertitudinilor de orice fel.

Sunt curioasă: oamenii de la țară cu care am stat de vorbă și care nu au habar de ce presupune uninominalul și care se roagă ca undeva, în sistemul ăsta de sănătate putred, să existe și pentru ei o portiță astfel încât operația la inimă de care au atâta nevoie să se realizeze, chiar dacă ei sunt săraci, sunt mândri că "suntem campionii Europei"? Se simt mai demni în sărăcia, ignoranța și necazurile lor? Își duc mai ușor, de azi pe mâine, sictirul de alegător dezamăgit, știind că celelalte țări "ne invidiază"? Le e mai senină zbaterea între pensiile nesimțit de mici și promisiunile candidaților la noi mandate în filme de desene animate?

Important e că suntem "campionii Europei". Că economia e… pe aripile vântului. Bla, bla, bla… Că, dacă tot nu ne ridică nimeni statui, de ce să n-o facem noi?! Cu toate astea, am certitudinea că bătrânul continent n-ar avea nicio reținere în a ne spune, pe final, întorcându-ne spatele, ca în "Pe aripile vântului": "România, frankly, my dear, I don’t give a damn!". De-aia nu mai poate Europa!