Ecrane mici, ecrane mari
358
Un tânăr cultivă canabis pe balcon, iar la apariția poliției are într-unul din buzunare o carte de rugăciuni.
O mamă își aruncă la gunoi copilul de doar patru săptămâni. Trei surori se regăsesc după douăzeci de ani, smulgând șiroaie de lacrimi din ochii telespectatorilor și ajutând, în același timp, la consolidarea statutului de "zână". O politică de imagine, poate o strategie de PR: până la urmă, de ce să nu faci rating din povești ale unor oameni care suferă ?! Vezi, Doamne, asta cere publicul…
Nu în ultimul rând, un cal sau o pisică uciși în chinuri inimaginabile de niște tineri "cu perspective". Or fi aceeași tineri care "fac botezul" bobocilor de liceu? O bălăcăreală politică despre care nu îți mai amintești de ce și cum a început.
În fond, lucrurile sunt previzibile. Suntem avertizați că "Imaginile care urmează pot fi șocante" sau anunțați că ceea ce vom vedea în minutele următoare este un eveniment sau vreo declarație de ultimă oră. Acest perpetuum mobile de pe micile ecrane funcționează nestingherit.
Dacă aș avea un copil, cu siguranță că nu i-aș da voie să se uite la televizor fără acordul meu. Și chiar și așa, dincolo de imaginile blurate, hașurate, dar difuzate până la refuz, se întrevăd întotdeana scene de suferință cruntă sau promiscuități greu de uitat. Și totuși, atâta zgomot pentru programul ăsta! Atâta promovare, atâta publicitate și gălăgie. Am învățat pe de rost până și succesiunea serialelor scoase, ori de câte ori este nevoie – a se citi "mai mereu" – de la naftalină.
Și pentru că jocul ăsta de puzzle despre care vorbesc se constituie din piese fundamental diferite, care se resping reciproc ca niște magneți, este oportun să le pomenesc și pe acelea care îmi sunt dragi, acelea care fac saltul de la mediocritate la artă, de la banal, repetitiv și uneori vulgar, la valoare și distincție.
Este, de fapt, vorba despre incompatibilitatea dintre micul și marele ecran românesc. Pe marele ecran nu o să găsești nurori pentru vreo soacră, trădări pentru cine știe ce balcanică iubire și nici vreun sentiment de voyeurism intens promovat. Pe marile ecrane – păcat însă că nu sunt mai multe săli de cinematograf în țară și nici o cultură a timpului liber mai dezvoltată - să vezi, asculți, cunoști, scenarii ale unor vieți care nu își neagă trecutul, infinitele nuanțe de gri ale comunismului, cozile interminabile și nici avorturile.
Pe aceste ecrane sunt felii de viață marcate de "4 luni, 3 săptămâni și 2 zile" sau profesori care, pentru absurde pseudoiubiri, practică o remarcabilă artă a cerșitului în stilul "Filantropica". De la acest nivel se văd "Legăturile bolnăvicioase" așa cum sunt ele, necenzurate, într-un cartier bucureștean, acolo unde se împletesc continuu replicile unor tineri care iubesc sau urăsc așa cum știu ei mai bine.
Tot pe aceste ecrane se văd și copii sau tineri care au o poveste a unui decembrie ‘89 numai al lor, așa cum apare cel din "Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii".
Nu ghicesc nicio replică, niciun cuvânt măcar. Sunt claviaturi ale căror note îmi sunt străine până la momentul primei vizionări. Realizez imediat că da, astea sunt zilele și nopțile, începuturile și finalurile scenariilor care îmi plac, poveștile desprinse din realitate fără niciun efect de artificial, fără nicio umbră de senzațional. E suficient cât să îmi dau seama că golul dintre cele două lumi e fantastic de mare și extrem de dificil de umplut.
Dar, mai ales, e destul cât să recunosc, din postura de minuscul cinefil, faptul că filmele acestea își merită fiecare premiu, fiecare cronică bună, indiferent că vorbim de prestigiosul Palm d’Or, de Un certain regard, de Festivalul Anonimul, de presa autohtonă sau de aceea internațională.
Un tânăr cultivă canabis pe balcon, iar la apariția poliției are într-unul din buzunare o carte de rugăciuni.
O mamă își aruncă la gunoi copilul de doar patru săptămâni. Trei surori se regăsesc după douăzeci de ani, smulgând șiroaie de lacrimi din ochii telespectatorilor și ajutând, în același timp, la consolidarea statutului de "zână". O politică de imagine, poate o strategie de PR: până la urmă, de ce să nu faci rating din povești ale unor oameni care suferă ?! Vezi, Doamne, asta cere publicul…
Nu în ultimul rând, un cal sau o pisică uciși în chinuri inimaginabile de niște tineri "cu perspective". Or fi aceeași tineri care "fac botezul" bobocilor de liceu? O bălăcăreală politică despre care nu îți mai amintești de ce și cum a început.
În fond, lucrurile sunt previzibile. Suntem avertizați că "Imaginile care urmează pot fi șocante" sau anunțați că ceea ce vom vedea în minutele următoare este un eveniment sau vreo declarație de ultimă oră. Acest perpetuum mobile de pe micile ecrane funcționează nestingherit.
Dacă aș avea un copil, cu siguranță că nu i-aș da voie să se uite la televizor fără acordul meu. Și chiar și așa, dincolo de imaginile blurate, hașurate, dar difuzate până la refuz, se întrevăd întotdeana scene de suferință cruntă sau promiscuități greu de uitat. Și totuși, atâta zgomot pentru programul ăsta! Atâta promovare, atâta publicitate și gălăgie. Am învățat pe de rost până și succesiunea serialelor scoase, ori de câte ori este nevoie – a se citi "mai mereu" – de la naftalină.
Și pentru că jocul ăsta de puzzle despre care vorbesc se constituie din piese fundamental diferite, care se resping reciproc ca niște magneți, este oportun să le pomenesc și pe acelea care îmi sunt dragi, acelea care fac saltul de la mediocritate la artă, de la banal, repetitiv și uneori vulgar, la valoare și distincție.
Este, de fapt, vorba despre incompatibilitatea dintre micul și marele ecran românesc. Pe marele ecran nu o să găsești nurori pentru vreo soacră, trădări pentru cine știe ce balcanică iubire și nici vreun sentiment de voyeurism intens promovat. Pe marile ecrane – păcat însă că nu sunt mai multe săli de cinematograf în țară și nici o cultură a timpului liber mai dezvoltată - să vezi, asculți, cunoști, scenarii ale unor vieți care nu își neagă trecutul, infinitele nuanțe de gri ale comunismului, cozile interminabile și nici avorturile.
Pe aceste ecrane sunt felii de viață marcate de "4 luni, 3 săptămâni și 2 zile" sau profesori care, pentru absurde pseudoiubiri, practică o remarcabilă artă a cerșitului în stilul "Filantropica". De la acest nivel se văd "Legăturile bolnăvicioase" așa cum sunt ele, necenzurate, într-un cartier bucureștean, acolo unde se împletesc continuu replicile unor tineri care iubesc sau urăsc așa cum știu ei mai bine.
Tot pe aceste ecrane se văd și copii sau tineri care au o poveste a unui decembrie ‘89 numai al lor, așa cum apare cel din "Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii".
Nu ghicesc nicio replică, niciun cuvânt măcar. Sunt claviaturi ale căror note îmi sunt străine până la momentul primei vizionări. Realizez imediat că da, astea sunt zilele și nopțile, începuturile și finalurile scenariilor care îmi plac, poveștile desprinse din realitate fără niciun efect de artificial, fără nicio umbră de senzațional. E suficient cât să îmi dau seama că golul dintre cele două lumi e fantastic de mare și extrem de dificil de umplut.
Dar, mai ales, e destul cât să recunosc, din postura de minuscul cinefil, faptul că filmele acestea își merită fiecare premiu, fiecare cronică bună, indiferent că vorbim de prestigiosul Palm d’Or, de Un certain regard, de Festivalul Anonimul, de presa autohtonă sau de aceea internațională.
O mamă își aruncă la gunoi copilul de doar patru săptămâni. Trei surori se regăsesc după douăzeci de ani, smulgând șiroaie de lacrimi din ochii telespectatorilor și ajutând, în același timp, la consolidarea statutului de "zână". O politică de imagine, poate o strategie de PR: până la urmă, de ce să nu faci rating din povești ale unor oameni care suferă ?! Vezi, Doamne, asta cere publicul…
Nu în ultimul rând, un cal sau o pisică uciși în chinuri inimaginabile de niște tineri "cu perspective". Or fi aceeași tineri care "fac botezul" bobocilor de liceu? O bălăcăreală politică despre care nu îți mai amintești de ce și cum a început.
În fond, lucrurile sunt previzibile. Suntem avertizați că "Imaginile care urmează pot fi șocante" sau anunțați că ceea ce vom vedea în minutele următoare este un eveniment sau vreo declarație de ultimă oră. Acest perpetuum mobile de pe micile ecrane funcționează nestingherit.
Dacă aș avea un copil, cu siguranță că nu i-aș da voie să se uite la televizor fără acordul meu. Și chiar și așa, dincolo de imaginile blurate, hașurate, dar difuzate până la refuz, se întrevăd întotdeana scene de suferință cruntă sau promiscuități greu de uitat. Și totuși, atâta zgomot pentru programul ăsta! Atâta promovare, atâta publicitate și gălăgie. Am învățat pe de rost până și succesiunea serialelor scoase, ori de câte ori este nevoie – a se citi "mai mereu" – de la naftalină.
Și pentru că jocul ăsta de puzzle despre care vorbesc se constituie din piese fundamental diferite, care se resping reciproc ca niște magneți, este oportun să le pomenesc și pe acelea care îmi sunt dragi, acelea care fac saltul de la mediocritate la artă, de la banal, repetitiv și uneori vulgar, la valoare și distincție.
Este, de fapt, vorba despre incompatibilitatea dintre micul și marele ecran românesc. Pe marele ecran nu o să găsești nurori pentru vreo soacră, trădări pentru cine știe ce balcanică iubire și nici vreun sentiment de voyeurism intens promovat. Pe marile ecrane – păcat însă că nu sunt mai multe săli de cinematograf în țară și nici o cultură a timpului liber mai dezvoltată - să vezi, asculți, cunoști, scenarii ale unor vieți care nu își neagă trecutul, infinitele nuanțe de gri ale comunismului, cozile interminabile și nici avorturile.
Pe aceste ecrane sunt felii de viață marcate de "4 luni, 3 săptămâni și 2 zile" sau profesori care, pentru absurde pseudoiubiri, practică o remarcabilă artă a cerșitului în stilul "Filantropica". De la acest nivel se văd "Legăturile bolnăvicioase" așa cum sunt ele, necenzurate, într-un cartier bucureștean, acolo unde se împletesc continuu replicile unor tineri care iubesc sau urăsc așa cum știu ei mai bine.
Tot pe aceste ecrane se văd și copii sau tineri care au o poveste a unui decembrie ‘89 numai al lor, așa cum apare cel din "Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii".
Nu ghicesc nicio replică, niciun cuvânt măcar. Sunt claviaturi ale căror note îmi sunt străine până la momentul primei vizionări. Realizez imediat că da, astea sunt zilele și nopțile, începuturile și finalurile scenariilor care îmi plac, poveștile desprinse din realitate fără niciun efect de artificial, fără nicio umbră de senzațional. E suficient cât să îmi dau seama că golul dintre cele două lumi e fantastic de mare și extrem de dificil de umplut.
Dar, mai ales, e destul cât să recunosc, din postura de minuscul cinefil, faptul că filmele acestea își merită fiecare premiu, fiecare cronică bună, indiferent că vorbim de prestigiosul Palm d’Or, de Un certain regard, de Festivalul Anonimul, de presa autohtonă sau de aceea internațională.
Un tânăr cultivă canabis pe balcon, iar la apariția poliției are într-unul din buzunare o carte de rugăciuni.
O mamă își aruncă la gunoi copilul de doar patru săptămâni. Trei surori se regăsesc după douăzeci de ani, smulgând șiroaie de lacrimi din ochii telespectatorilor și ajutând, în același timp, la consolidarea statutului de "zână". O politică de imagine, poate o strategie de PR: până la urmă, de ce să nu faci rating din povești ale unor oameni care suferă ?! Vezi, Doamne, asta cere publicul…
Nu în ultimul rând, un cal sau o pisică uciși în chinuri inimaginabile de niște tineri "cu perspective". Or fi aceeași tineri care "fac botezul" bobocilor de liceu? O bălăcăreală politică despre care nu îți mai amintești de ce și cum a început.
În fond, lucrurile sunt previzibile. Suntem avertizați că "Imaginile care urmează pot fi șocante" sau anunțați că ceea ce vom vedea în minutele următoare este un eveniment sau vreo declarație de ultimă oră. Acest perpetuum mobile de pe micile ecrane funcționează nestingherit.
Dacă aș avea un copil, cu siguranță că nu i-aș da voie să se uite la televizor fără acordul meu. Și chiar și așa, dincolo de imaginile blurate, hașurate, dar difuzate până la refuz, se întrevăd întotdeana scene de suferință cruntă sau promiscuități greu de uitat. Și totuși, atâta zgomot pentru programul ăsta! Atâta promovare, atâta publicitate și gălăgie. Am învățat pe de rost până și succesiunea serialelor scoase, ori de câte ori este nevoie – a se citi "mai mereu" – de la naftalină.
Și pentru că jocul ăsta de puzzle despre care vorbesc se constituie din piese fundamental diferite, care se resping reciproc ca niște magneți, este oportun să le pomenesc și pe acelea care îmi sunt dragi, acelea care fac saltul de la mediocritate la artă, de la banal, repetitiv și uneori vulgar, la valoare și distincție.
Este, de fapt, vorba despre incompatibilitatea dintre micul și marele ecran românesc. Pe marele ecran nu o să găsești nurori pentru vreo soacră, trădări pentru cine știe ce balcanică iubire și nici vreun sentiment de voyeurism intens promovat. Pe marile ecrane – păcat însă că nu sunt mai multe săli de cinematograf în țară și nici o cultură a timpului liber mai dezvoltată - să vezi, asculți, cunoști, scenarii ale unor vieți care nu își neagă trecutul, infinitele nuanțe de gri ale comunismului, cozile interminabile și nici avorturile.
Pe aceste ecrane sunt felii de viață marcate de "4 luni, 3 săptămâni și 2 zile" sau profesori care, pentru absurde pseudoiubiri, practică o remarcabilă artă a cerșitului în stilul "Filantropica". De la acest nivel se văd "Legăturile bolnăvicioase" așa cum sunt ele, necenzurate, într-un cartier bucureștean, acolo unde se împletesc continuu replicile unor tineri care iubesc sau urăsc așa cum știu ei mai bine.
Tot pe aceste ecrane se văd și copii sau tineri care au o poveste a unui decembrie ‘89 numai al lor, așa cum apare cel din "Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii".
Nu ghicesc nicio replică, niciun cuvânt măcar. Sunt claviaturi ale căror note îmi sunt străine până la momentul primei vizionări. Realizez imediat că da, astea sunt zilele și nopțile, începuturile și finalurile scenariilor care îmi plac, poveștile desprinse din realitate fără niciun efect de artificial, fără nicio umbră de senzațional. E suficient cât să îmi dau seama că golul dintre cele două lumi e fantastic de mare și extrem de dificil de umplut.
Dar, mai ales, e destul cât să recunosc, din postura de minuscul cinefil, faptul că filmele acestea își merită fiecare premiu, fiecare cronică bună, indiferent că vorbim de prestigiosul Palm d’Or, de Un certain regard, de Festivalul Anonimul, de presa autohtonă sau de aceea internațională.
Comentează știrea
Nu există comentarii introduse pentru acest articol!