Emoții înecate în asfaltul lui Umbrărescu, Beșciu și Cășuneanu

De ce trei sferturi dintre români n-au fost la vot? Unii dintre ei nu și-au exercitat niciodată acest drept, iar alții l-au pierdut pe măsură ce dezamăgirile se înmulțeau. Mie mi-au lipsit emoțiile. În 1990 am stat la coadă la vot. Era primul meu gest democratic - atât cât îl înțelegeam la vremea respectivă. Avântul democratic al meu, ca și al majorității era, de fapt, unul socialist. Nu mă învinovățesc. Atât eram informată la vremea aceea. Nu aveam puterea să trec cu razele ultraviolete peste trecutul cuiva și să văd ce a rămas pur, neatins de comuniști. Era începutul unei perioade romantice, în care fiecare credea că votul lui contează.

Emoțiile au culminat în 2004, când Traian Băsescu a câștigat jilțul de la Cotroceni. Emoțiile erau maxime în momentul în care s-au anunțat rezultatele preliminarii. Sunau telefoanele, bucurie mare. Dorința de a-l îndepărta pe Adrian Năstase de funcția de șef al statului poate a fost mai mare decât dorința de a fi ales Băsescu. Mi-am dat seama de asta mult mai târziu, când emoțiile au dispărut.

Credeam că Băsescu e fără pată, că viața noastră se va schimba la fel de repede cum marinarul întorcea cârma. Îl credeam atât de nevinovat, că ajunsesem să mă întreb ce voi mai citi în "Academia Cațavencu". Era ziarul săptămânalul cel mai popular, care îmi întărea convingerea că guvernarea Năstase a fost un dezastru pentru noi. Îmi amintesc de anchetele care dezvăluiau cum guvernanții și-au tras comisioane grase cu afacerea de la Porțile de Fier. Îi vedeam pe cațavenci ajunși șomeri. Aveam să mă înșel repede. Pe lângă faptul că Băsescu s-a hămesit la mai multe proprietăți, presa a scos la iveală afaceri putrede cu regii asfaltului: cu Umbrărescu, Beșciu și Cășuneanu. Și atunci am aflat unde s-au înecat emoțiile mele: în asfalt.