Exemplul

Sunt bâtă la tenisul de câmp, dar asta nu mă împiedică să urmăresc, de fiecare dată, meciurile de Cupa Davis ale echipei lui Segărceanu. Nu prea știu ce-s alea rever, topspin sau slice (teoretic, am aflat, am dat un google-două), însă nu pot să nu remarc că, de la momentul Ecuador, de acum cinci ani, meciurile de dublu jucate de Tecău/Mergea, patru la număr, se detașează în tabelul ultimelor partide dis-putate de România în Grupa Mondială. Că a pierdut sau a câștigat, cuplul învingător la Wimbledonul juniorilor a arătat întotdeauna o putere de invidiat, un mental poate prea dezvoltat relativ la vârsta lor.
Sâmbătă, am aplaudat în gând, singur fiind în fața TV-ului, modul în care le-au smuls două seturi încrezuților pintenați cu rachete și fonfleuri, trimițându-i disperați să se roage la Forget să le arate cum să câștige.
Aș vrea ca, data viitoare când mai aud diverși sportivi - în special fotbaliști plătiți cu mult peste ceea ce merită - plângându-se de nimicuri precum arbitraje, adversari care și-au dorit mai mult victoria sau copii de mingi, cineva să-i apuce de perciuni. Să-i tragă tare, tare, până le dau lacrimile, și să le pună, vreo două zile neîntrerupt, DVD-ul cu cele două meciuri Tecău/Mergea - Llodra/Clement. Cel de anul trecut, când băieții noștri i-au bătut pe francezi de le-au mers fulgii, și cel de la Sibiu, când au fost la un break să aducă primul punct al României. Să vadă și ei cum este să transpiri ore întregi crezând și luptând, luptând și sperând, urlând de bucurie sau strângând din dinți până faci entorsă la mandibulă, totul în numele unui concept tot mai abstract pentru noi: să-ți reprezinți țara.