Ferma demnitarilor

Puteam să jur. Corb la corb nu scoate ochii! După ce au lătrat și au mieunat, parlamentarii le-au dat dreptate, ieri, celor mai sceptici dintre români. Realiștii, cinicii, cei care și-au pierdut încrederea în clasa politică românească, în proiectele "de mare anvergură" și în ideea că ceva, orice se va schimba, cine știe?!, poate pe vremea strănepoților noștri, și-au savurat confirmările. Dosarele lui Mitrea și Năstase vor fi blocate, anchetele vor fi închise, oamenii vor muri la fel ca și până acum, în case care exprimă o sărăcie lucie, o tristețe fără margini, fără chinezării, fără opere de artă de "jdemii" de euro. De fapt, nici n-ar avea unde să atârne tablourile marilor artiști, atâta vreme cât pereții caselor stau să cadă. Dar, mă rog, să nu ne pierdem în detalii…

N-a fost nicio execuție publică. A fost o reîntronare a politicii de moravuri ușoare, a compromisurilor care lasă urme, a fost, ca de atâtea ori!, o manifestare impudică a sindromului struțului. Parlamentarii au aburit, în presa scrisă și la TV, un electorat care caută, cu disperare, realele valori, pentru ca apoi să-și bage mâinile în urne ca să-și salveze prietenii, colegii într-ale prostituării, camarazii de îndobitocire a milioanelor de români. Sunt convinsă că nici dacă m-aș fi uitat pentru a mia oară la perpetuul miracol al desenului animat Tom și Jerry n-aș fi avut parte de cea mai previzibilă scenă cu pisicuți și șoricei. (Deși, dacă stau să mă gândesc bine, diminutivul nu dă prea bine la cei care practică regulat comerțul ambulant între partide).

"Aleșii neamului" au demonstrat, și ieri, că au capacitatea de a discerne între bine și rău (oricare ar fi numele acestora), că nu dau nici doi bani pe raportul de monitorizare întocmit, de curând, de Uniunea Europeană, că "nu contează, dragă, că Năstase și tușa Tamara au ținut, luni de zile, prima pagină a ziarelor". Până la urmă, n-a fost decât… mult zgomot pentru nimic. Nici vorbă de dosare despre care s-a spus în repetate rânduri că sunt bine instrumentate, nici vorbă de avocați, procurori sau judecători buni, pentru că țara asta nu-i mai are. S-au evaporat, au zburat precum păsărelele în țările calde, în vreme ce aici, la noi, n-a rămas decât ferma animalelor.

Cu excepția "interludiilor" în care oficialii se agită pentru că UE a constatat că pe pământurile lui papa Hrebe, ale lui "Bombonel" (nu eu l-am alintat așa, tot alegătorii lui au făcut-o) și Mitrea și, desigur, a muritorilor de rând și mai ales de foame, agitația în jurul corupției rămâne la nivel de retorică, nimic nu pare să se fi schimbat. Eurocrații și euro-scepticii se contrazic pe tema viitorului raport al UE care, dacă ar fi să dăm crezare celor din urmă, nu va fi deloc favorabil, dacă lucrurile vor merge în continuare la fel ca ieri. Când anume se vor supune parlamentarii români, și nu pentru că le-o impune Comisia Europeană, ci pentru că așa vor ei, terapiilor de șoc pe care atât integrarea, cât mai ales recâștigarea electoratului pierdut le impun? Când vor depăși stadiul reformelor de pe hârtie și vor coborî în stradă, acolo unde amărâții nici n-au visat vreodată la o casă în Zambaccian?

Până una alta, pesedeii au încasat ieri o așa numită lovitură de imagine, ce-i drept, nu suficient de puternică. Și asta pentru că, o știm cu toții, la noi nu există nici revoluții de catifea, nici de mătase și nici măcar din pânză ieftină. La noi există războaie începute și niciodată terminate, promisiuni aruncate ca un gest de mare curaj, dar încălcate cu o lașitate dezgustătoare.

Știa el Orwell (n.r. - George Orwell) ce știa atunci când, în 1946, a lăsat să-i "scape", cu un talent incomensurabil, un mare adevăr, în cea mai cunoscută satiră politică: "Toate animalele sunt egale, doar că unele sunt mai egale ca altele". Până la urmă, în 2008, avem și noi, la scara umanității, o fermă. A parlamentarilor. Curați, onești, oameni de pus la rană, desigur (!??!).