Iliescu nu există
Am avut o senzație ciudată, ieri, când am auzit în redacție că Ion Iliescu se află la Constanța și face vizite autorităților locale. Mi se părea incredibil să constat că omul acesta chiar există și se mișcă pe scena politică. Am realizat că, atunci când îl mai văd la televizor, evoluând în spații care nu-mi sunt familiare, îmi pare un personaj ficțional, deci suportabil, care nu-și are locul în România anului 2007.
Coborât din ecran direct la prefectura și consiliul județean Constanța, Iliescu săvârșește un fel de întoarcere în timp. Orașul ăsta a ieșit demult de sub imperiul fascinației iliesciene. Atât în privința comunismului cu față umană promovat de cel care l-a săpat, cu zâmbetul pe buze, pe Ceaușescu, cât și din perspectiva etică a sintagmei "sărac și cinstit" (indiferent cât adevăr este în ea).
Cei mai mulți constănțeni nu pun preț pe cinstea care duce la sărăcie, ci - am văzut la vot - pe comisioane-le care duc la bogăție. Iar în disputa dintre cel care striga "Măi animalule!" și "animalul" însuși, bietul Paul Pârvu, reprezentant al primarului de acum, redactorului șef de atunci (l-am numit pe Radu Mazăre), învin-gătorul a fost stabilit cu ani în urmă.
De aceea, să-i vezi acum, la aceeași masă, de aceeași parte a baricadei, pe cei doi - Iliescu și Mazăre - împărtășind aceleași convingeri social-democrate, dar și aceeași atitudine anti-moțiune, anti-Geoană, pare la fel de ficțional.
Ba, mai mult, dacă Iliescu s-a pronunțat de la început împotriva moțiunii, grupul din jurul lui Mazăre a făcut mare tam-tam, atât la celebra întâlnire de la Bran, cât și la aceea din Mamaia, pentru a-l forța pe Mircea Geoană să o depună, întorcându-se apoi, parșiv. Ceea ce arată cât de multă meserie a furat grupul de tineri con-stănțeni cu avânt revoluționar de la "comunistul" Iliescu, dușmanul lor inițial, acum președintele de onoare al partidului din care fac parte.
Oricum, senzația de irealitate pe care am încercat-o în privința lui Iliescu m-a făcut să îmi dau seama că multe dintre evenimentele care se petrec pe prima scenă a țării, cu efecte atât de dăunătoare atât asupra imaginii României, cât și asupra nivelului de trai al cetățenilor săi sunt suportabile numai pentru că se întâmplă la distanță, mediate și retușate de ecranul televizorului. Nesimțirea, furtul, compromisul oneros, promovarea cu orice preț a intereselor personale în dauna interesului populației capătă o aură de ficțiune pe care nu o percepem conștient, dar ne împiedică să ne sufocăm de ură și indignare.
Am avut o senzație ciudată, ieri, când am auzit în redacție că Ion Iliescu se află la Constanța și face vizite autorităților locale. Mi se părea incredibil să constat că omul acesta chiar există și se mișcă pe scena politică. Am realizat că, atunci când îl mai văd la televizor, evoluând în spații care nu-mi sunt familiare, îmi pare un personaj ficțional, deci suportabil, care nu-și are locul în România anului 2007.
Coborât din ecran direct la prefectura și consiliul județean Constanța, Iliescu săvârșește un fel de întoarcere în timp. Orașul ăsta a ieșit demult de sub imperiul fascinației iliesciene. Atât în privința comunismului cu față umană promovat de cel care l-a săpat, cu zâmbetul pe buze, pe Ceaușescu, cât și din perspectiva etică a sintagmei "sărac și cinstit" (indiferent cât adevăr este în ea).
Cei mai mulți constănțeni nu pun preț pe cinstea care duce la sărăcie, ci - am văzut la vot - pe comisioane-le care duc la bogăție. Iar în disputa dintre cel care striga "Măi animalule!" și "animalul" însuși, bietul Paul Pârvu, reprezentant al primarului de acum, redactorului șef de atunci (l-am numit pe Radu Mazăre), învin-gătorul a fost stabilit cu ani în urmă.
De aceea, să-i vezi acum, la aceeași masă, de aceeași parte a baricadei, pe cei doi - Iliescu și Mazăre - împărtășind aceleași convingeri social-democrate, dar și aceeași atitudine anti-moțiune, anti-Geoană, pare la fel de ficțional.
Ba, mai mult, dacă Iliescu s-a pronunțat de la început împotriva moțiunii, grupul din jurul lui Mazăre a făcut mare tam-tam, atât la celebra întâlnire de la Bran, cât și la aceea din Mamaia, pentru a-l forța pe Mircea Geoană să o depună, întorcându-se apoi, parșiv. Ceea ce arată cât de multă meserie a furat grupul de tineri con-stănțeni cu avânt revoluționar de la "comunistul" Iliescu, dușmanul lor inițial, acum președintele de onoare al partidului din care fac parte.
Oricum, senzația de irealitate pe care am încercat-o în privința lui Iliescu m-a făcut să îmi dau seama că multe dintre evenimentele care se petrec pe prima scenă a țării, cu efecte atât de dăunătoare atât asupra imaginii României, cât și asupra nivelului de trai al cetățenilor săi sunt suportabile numai pentru că se întâmplă la distanță, mediate și retușate de ecranul televizorului. Nesimțirea, furtul, compromisul oneros, promovarea cu orice preț a intereselor personale în dauna interesului populației capătă o aură de ficțiune pe care nu o percepem conștient, dar ne împiedică să ne sufocăm de ură și indignare.
Coborât din ecran direct la prefectura și consiliul județean Constanța, Iliescu săvârșește un fel de întoarcere în timp. Orașul ăsta a ieșit demult de sub imperiul fascinației iliesciene. Atât în privința comunismului cu față umană promovat de cel care l-a săpat, cu zâmbetul pe buze, pe Ceaușescu, cât și din perspectiva etică a sintagmei "sărac și cinstit" (indiferent cât adevăr este în ea).
Cei mai mulți constănțeni nu pun preț pe cinstea care duce la sărăcie, ci - am văzut la vot - pe comisioane-le care duc la bogăție. Iar în disputa dintre cel care striga "Măi animalule!" și "animalul" însuși, bietul Paul Pârvu, reprezentant al primarului de acum, redactorului șef de atunci (l-am numit pe Radu Mazăre), învin-gătorul a fost stabilit cu ani în urmă.
De aceea, să-i vezi acum, la aceeași masă, de aceeași parte a baricadei, pe cei doi - Iliescu și Mazăre - împărtășind aceleași convingeri social-democrate, dar și aceeași atitudine anti-moțiune, anti-Geoană, pare la fel de ficțional.
Ba, mai mult, dacă Iliescu s-a pronunțat de la început împotriva moțiunii, grupul din jurul lui Mazăre a făcut mare tam-tam, atât la celebra întâlnire de la Bran, cât și la aceea din Mamaia, pentru a-l forța pe Mircea Geoană să o depună, întorcându-se apoi, parșiv. Ceea ce arată cât de multă meserie a furat grupul de tineri con-stănțeni cu avânt revoluționar de la "comunistul" Iliescu, dușmanul lor inițial, acum președintele de onoare al partidului din care fac parte.
Oricum, senzația de irealitate pe care am încercat-o în privința lui Iliescu m-a făcut să îmi dau seama că multe dintre evenimentele care se petrec pe prima scenă a țării, cu efecte atât de dăunătoare atât asupra imaginii României, cât și asupra nivelului de trai al cetățenilor săi sunt suportabile numai pentru că se întâmplă la distanță, mediate și retușate de ecranul televizorului. Nesimțirea, furtul, compromisul oneros, promovarea cu orice preț a intereselor personale în dauna interesului populației capătă o aură de ficțiune pe care nu o percepem conștient, dar ne împiedică să ne sufocăm de ură și indignare.
Am avut o senzație ciudată, ieri, când am auzit în redacție că Ion Iliescu se află la Constanța și face vizite autorităților locale. Mi se părea incredibil să constat că omul acesta chiar există și se mișcă pe scena politică. Am realizat că, atunci când îl mai văd la televizor, evoluând în spații care nu-mi sunt familiare, îmi pare un personaj ficțional, deci suportabil, care nu-și are locul în România anului 2007.
Coborât din ecran direct la prefectura și consiliul județean Constanța, Iliescu săvârșește un fel de întoarcere în timp. Orașul ăsta a ieșit demult de sub imperiul fascinației iliesciene. Atât în privința comunismului cu față umană promovat de cel care l-a săpat, cu zâmbetul pe buze, pe Ceaușescu, cât și din perspectiva etică a sintagmei "sărac și cinstit" (indiferent cât adevăr este în ea).
Cei mai mulți constănțeni nu pun preț pe cinstea care duce la sărăcie, ci - am văzut la vot - pe comisioane-le care duc la bogăție. Iar în disputa dintre cel care striga "Măi animalule!" și "animalul" însuși, bietul Paul Pârvu, reprezentant al primarului de acum, redactorului șef de atunci (l-am numit pe Radu Mazăre), învin-gătorul a fost stabilit cu ani în urmă.
De aceea, să-i vezi acum, la aceeași masă, de aceeași parte a baricadei, pe cei doi - Iliescu și Mazăre - împărtășind aceleași convingeri social-democrate, dar și aceeași atitudine anti-moțiune, anti-Geoană, pare la fel de ficțional.
Ba, mai mult, dacă Iliescu s-a pronunțat de la început împotriva moțiunii, grupul din jurul lui Mazăre a făcut mare tam-tam, atât la celebra întâlnire de la Bran, cât și la aceea din Mamaia, pentru a-l forța pe Mircea Geoană să o depună, întorcându-se apoi, parșiv. Ceea ce arată cât de multă meserie a furat grupul de tineri con-stănțeni cu avânt revoluționar de la "comunistul" Iliescu, dușmanul lor inițial, acum președintele de onoare al partidului din care fac parte.
Oricum, senzația de irealitate pe care am încercat-o în privința lui Iliescu m-a făcut să îmi dau seama că multe dintre evenimentele care se petrec pe prima scenă a țării, cu efecte atât de dăunătoare atât asupra imaginii României, cât și asupra nivelului de trai al cetățenilor săi sunt suportabile numai pentru că se întâmplă la distanță, mediate și retușate de ecranul televizorului. Nesimțirea, furtul, compromisul oneros, promovarea cu orice preț a intereselor personale în dauna interesului populației capătă o aură de ficțiune pe care nu o percepem conștient, dar ne împiedică să ne sufocăm de ură și indignare.
Comentează știrea
Nu există comentarii introduse pentru acest articol!