Iubim trădarea, dar urâm pe trădători

Campania politică premergătoare alegerilor locale din acest an este una mediocră, săracă, abjectă. Niște neica nimeni se agită, sar, țopăie, nesimțit și zgomotos, susținând că vor aduce constănțenilor tot binele din lume și că nimeni până la ei nu a realizat ceea ce își propun ei. Ce este cu atât mai penibil este faptul că printre candidații pentru fotoliul de primar există oameni care, vreme de ani buni, ar fi putut face ceva pentru locuitorii Constanței dar care, din lene, din lipsa oricărei inițiative sau poate tocmai din cauza conștiinciozității de care au dat dovadă atunci când au ridicat cartonașul cu "votat" nu au făcut.

N-am să-nțeleg niciodată de ce anonimii fără grai se aruncă în curse pierdute încă de la început. N-am să înțeleg de ce tocmai oamenii care nu-și au locul într-o administrație locală cum este cea a Constanței încearcă să devină vizibili în prim planul politicii locale, dând din coate și mai ales din buzunare, într-o încercare disperată de a smulge câteva voturi de la un electorat scârbit. Vorba aceea, acolo unde notorietate nu e, nimic nu e. La fel, acolo unde simțul ridicolului este atrofiat până aproape de dispariție, candidații vor avea tot atâtea șanse la fotoliul de primar câte au oamenii să pășească pe Soare.

Și ca să răspund în avans eventualelor critici de pe site, eu cred că omul căruia șefia administrației locale i-ar veni ca o mănușă există. Numai că nu sunt sigură că alegătorii vor da buzna în secțiile de votare să pună ștampila pe numele celui care cred ei că ar putea să schimbe ceva. Poate că, dintr-un punct de vedere, sunt de înțeles. Doar poate. Oricum, nu consider că soluția e asta, să te dezici de orice act politic sau să renunți, "de bunăvoie și nesilit de nimeni", la dreptul tău de a vota. Ar fi, dacă vreți, un gest de lașitate gratuită. Mai ales în contextul în care țipăm cât ne ține glasul, înjurăm și condamnăm, dintr-o convingere uneori naivă, trădarea electoratului de către clasa politică românească. Asta în timp ce, la colțul blocului, în jurul peticelor de verdeață care n-au fost încă înghițite sau chiar lângă secțiile de votare în care, totuși, "n-am intrat, că n-am avut chef" ne jurăm că "îi urâm pe trădători". Păi bine, domne, ce fel de ură e asta, atâta vreme cât, nici măcar dintr-un gest reflex, nu mai vrem să schimbăm ceva?! Cred că nu mai avem deloc "puțintică răbdare". Dar mai cred și că, în stilul ăsta, nu demonstrăm decât că, infantil și ipocrit, iubim trădarea și urâm pe trădători. Ciudat e însă că, de la dragoste la ură, drumul e scurt și că el se face și într-un sens, și-n celălalt.