Concurs Jocul

Miercurea trecută, Arsenal - Liverpool, prima manșă a unui sfert de finală din Liga Campionilor. Sâmbătă, Arsenal - Liverpool, meci de Premier League. Tot sâmbătă, Manchester City - Chelsea, iar duminică, Middlesbrough - Manchester United, tot în Premier League. Cireașa? Cred că am văzut toți, marți seară: returul sfertului de Ligă, pe Anfield. Chiar nu contează scorurile, atât timp cât vine vorba de artă pură. Pentru că asta am văzut eu: tot atâtea capodopere fotbalistice, dacă-mi este permis. Încleștarea dintre două echipe ale Albionului, indiferent pe ce locuri șed în clasament, îți desfată papilele ca un Tokay 1965 venit după o poșircă trezită etichetată Farul - Pandurii.
Desigur, vor spune unii că alde Gerrard, Hleb, Rooney sau, de ce nu, Afonso Alves, brazilianul ce i-a rupt ațele de două ori lui Van der Sar duminica trecută, sunt plătiți cu mult peste media salarială din Liga I. Fals! Adică, este adevărat că iau mai mulți bani decât un Jula sau Șchiopu, însă nu mai mult decât salariile plătite în Italia sau Spania. Iar acolo nu se joacă în nici un caz ca în Anglia. Esența nu stă în diferența dintre grămezile de bani plătite peste Mânecă și estul sălbatic, ci în superioritatea modului în care este înțeles soccerul în Britania. Platitudini - vor bolborosi unii -, da, platitudini, dar, să fim iubiți de Domnul, cum să nu te înfiori la cursa de șaizeci de metri a lui Walcott, la driblingul lui Cristiano Ronaldo, parcă desenat cu penelul lui Michelangelo, la trăznetele aruncate de Gerrard spre porțile adverse, întocmai unui Zeus înfuriat de olimpieni?
Dar ce mă impresionează întotdeauna la echipele de club engleze este felul în care joacă: nu păcălesc pe nimeni. Nici pe arbitru, nici pe adversar, nici publicul, nici Jocul.
PS - Abia aștept duminica. Avem United - Arsenal.