Lucrurile nu trebuie să fie așa

Am scris, în 2008, despre "cucernicii" politicieni care au creștinat, în campaniile electorale, fără număr, fără număr, copiii din familiile amărâte, pentru care nu există zile bune și zile proaste. Pentru ei, toate se succed la fel, asemenea unui ceas ruginit care, deși sună a gol, insistă să arate ora exactă a durerilor și a lipsurilor. Am scris despre cum au devenit parlamentarii huligani, atunci când au votat, prin septembrie, majorarea propriilor pensii. Din spirit de sacrificiu, evident.
Am crezut până în ultima clipă că generația mea va vota, că n-o să mai zacă într-o comoditate absurdă și prostească și nici în autosuficiență călduță. Că de data asta o să-și refuze, poate, refugiul maladiv în cea mai la îndemână greșeală: absenteismul la vot.
Mi-am imaginat că electoratul n-o să se încreadă, și de data asta, în ipocriziile abjecte ale unor politicieni de carton pentru care botezul, credința de sezon, chipul umil, de "sărăntoc", blogul și sacoșa devin, cu puține excepții, "garanții" ale accesului într-o lume mai bună. O lume fără greierași Jiminy care să țină loc de conștiință, dar plină de măgăruși, de Pinocchio, de pui și sticle de ulei devenite, ce trist, embleme ale unor oameni care poartă o unică vină: aceea de a fi săraci. Și ce dacă demnitatea se vinde, se comercializează și se mediatizează pe lângă cluburile de pensionari, o dată pe lună.
Și ce dacă pensionarii devin, cu voia lor, figuranți cu drept de vot ai administrației locale?! În aceeași ordine de idei, și ce dacă democrația și dreptul la libera exprimare nu sunt la super ofertă, iar în eterna și mizerabila (de prea puține ori fascinanta) metropolă de la malul mării toate se văd prin lentile roz și au gust de vată de zahăr pe băț?!
Recunosc, am greșit. Cei de-o seamă cu mine nu au ieșit la vot, prea puțin le pasă. Vârstnicii din Constanța se aliniază lunar să-și ia pachetele care li se cuvin (și asta pentru că sunt din banii lor!) refuzând, în sărăcia și ignoranța lor, să înțeleagă că lucrurile nu trebuie să fie așa. Da, recunosc, am sperat mai mult decât era cazul că dreapta nu se va săruta cu stânga, că atunci când am scris "Sictir!" mi-am epuizat nervii, supărarea și frustrarea în fața unui sistem pe cât de hidos, pe atât de putred. Dar am revenit cu "Domnului parlamentar, cu dispreț" pentru că, iată, bomboanele cip cip aruncate de la tribună spre muritorii de rând nu ajung.
Lucrurile nu trebuie să fie așa. Și am greșit când mi-am făcut iluzii că anormalul, derizoriul și promiscuitatea vor fi înlocuite, chiar și anevoios, de bun simț, normalitate și de un proiect politic care să însemne mai mult decât desene animate, cinism și nesimțire.