Micuța orfelină

În anii de școală am fost învățați, de cei mai mulți dintre profesorii de istorie, și nu numai, că România este o țară cu un destin unic, o nație aleasă care, dintr-o mulțime de motive și cauze, nu și-a dus până la capăt ascensiunea politică. Că noi eram naivi și tindeam să credem poveștile astea…e partea a doua.
România actuală, și o spun fără nicio rezervă, poartă o haină ponosită, peticită, de veșnic cerșetor la porțile Europei. Analiștii politici invocă, de cele mai multe ori, fie un handicap balcanic, fie deficiențe constituționale. Ca și cum ar fi vina muritorilor de rând că politicienii frustrați își proiectează eșecurile personale în spațiul public, apelând ori de câte ori este nevoie la o justiție părtinitoare și mioapă. Sau ca și cum ea, micuța orfelină, ar avea și alte idei în afara celor născute mai ales din resemnare și mai puțin dintr-o revoltă autentică.
De ce nu simt că țara în care trăiesc e o vitregită a jocurilor istorice? Pentru că ea susține, dincolo de pendularea haotică între tragic și spiritul de bășcălie, o eternă iluzie a progresului. Pentru că are un gust tâmpit pentru derizoriu, pentru circ și pentru scandal. Permanenta stare de conflict care, din păcate, nu este unul constructiv, o menține în starea asta de simplă figurantă în planul politicii externe.
Nu am crezut în sărbătorirea cu mare fast a zilei de 24 ianuarie, la fel cum nu mai cred în oamenii care manifestă numai solidaritatea întru interes. Handicapații ăștia în rol de politicieni care degenerează în mod frecvent în caricaturi grotești ridică paharul în cinstea lipsei unor valori comune, a unor miniștri pierduți în jocuri de culise care, într-un fel sau altul, îi înghit.
În plan real, fetița asta, România, este varză. Veșnicul ei prizonierat, politic, economic și chiar cultural o determină să cadă (habar n-am cum reușește asta) de fiecare dată mai compromițător și mai dureros.
De ce, dom’ne, nu este ea cea mai cea dintre toate cele? De ce nu este the best, dacă tot a fost cotropită "atâta amar de vreme" de cei dornici de extindere teritorială, de împlinire istorică? Acum, sincer…cât să mai mințim copiii că țara lor are instinct politic, că nu este altceva decât un popor spiritual, e drept, dar mai puțin civilizat?!
Dacă aș fi un regizor sado-masochist, cred că aș trăi, făcând un film după România, producție de autor, desigur, experiența orgiastică a decadenței politice. Dar cum nu sunt nici regizor, nici sado-maso, mă limitez la a schimba canalul atunci când Băsescu și Meleșcanu (că Norica este deja subiect old fashioned) se contrazic în tensiuni puternic condimentate, când Geoană cheamă, într-un elan prin definiție penibil, "amazoanele" pesediste la lupta de salvare a unui partid care, din diverse motive, continuă să fie, cred că am mai spus-o, un fel de bufon al regelui. A!! Și ca să nu uit: nu gândesc omul politic în termeni tranșanți de bun sau prost. Să fie acesta motivul pentru care nu știu cum să numesc un ministru care aberează în termeni de "good point" la întâlnirile de la nivel înalt?! "My friend", ai cumva senzația că pentru Cenușăreasa asta se înghesuie celelalte state să ofere vreo caleașcă în loc de dovleacul în care se trezește ea la miezul nopții? Maturizează-te!