Moartea domnilor Lăzărescu

Televiziunea publică a difuzat luni seară filmul lui Cristi Puiu, "Moartea domnului Lăzărescu". Spre deosebire de anul în care a fost lansat filmul, acum nu m-am mai putut uita la încremenirea angoasantă în certitudinea că nu mai există certitudini, la dramele pensionarilor care mor prin spitale. Nu am putut să privesc spre oameni care, la ceas de seară, îmi confirmă dezgustul acumulat în timpul zilei.

Domnul Lăzărescu e lângă mine, pe stradă, în troleu, în holul bibliotecii și, mai ales, în fața televizorului. Privește cu ochii în lacrimi cum sărmanul Mircea Geoană își deplânge soarta lipsită de noroc. El stă cu chirie pentru că nu are altă soluție : "Nu cred că e firesc să întrebi pe unul care e clar că nu are unde să meargă", afirma, zilele trecute, omul politic cu adânci convingeri social-democrate. Bătrânul domn Lăzărescu și-ar rupe de la gură să îi dea inocentului pesedist o locuință, fie ea și modestă, dar fără igrasie, numai ca Geoană să aibă și el un colțișor doar pentru el, să nu mai stea agățat, dar pe bani mulți, ca un ciorchine de struguri în vila de protocol a RA-APPS.

Și mare-i e mirarea acestui amărât pensionar atunci când premierul Tăriceanu recită cu nonșalanță verzi și uscate, vorbind, cu un idealism tâmpit care nu mai concordă cu vârsta, despre "performanțele economice de invidiat" ale României. Numai un copil aflat la anii la care crede că poate cuceri universul mai speră că el, Cuvântul, poate determina realizarea fantasmelor printr-un gest de magie analogică. Vorbe, doar vorbe…aruncate cu elan "adolescentin" în ochii unui electorat care, am mai spus-o, a ales să nu mai aleagă.

Chiriile deputaților, eternele promisiuni cu iz electoral și controversatele "planuri ultrasecrete" ale aleșilor neamului, penibile, de altfel, tocmai prin caracterul lor previzibil…Astea sunt doar câteva dintre motivele pentru care nu pot să înțeleg și refuz să susțin labirintul politic actual în care, rătăciți și disperați, actorii politici votează cu ambele mâini pentru viitorul lor călduț și comod, având totuși grijă ca distanța între ei și ceilalți să fie dureros de ostentativă.

Între timp…bătrânii mor pe la ghișeele caselor de ajutor reciproc. Și asta doar pentru că își doresc o masă de Crăciun. Domnul Lăzărescu și ai lui se întreabă când anume, în care moment exact spectacolul politicii pe care o trăim s-a dezintegrat până acolo unde fluxul ăsta de momente intens euforice au devenit lipsite de legătură între ele ?! Se gândesc că, și de data aceasta, ideile care guvernează și agită scena publică de ceva vreme se vor evapora în lumina altor și altor scandaluri, mai pestrițe, mai vulgare, mai colorate.

Cu resemnarea cea mai tristă, pe coridoare de spital, în apartamente friguroase sau, mai rău, pe stradă, domnii Lăzărescu se sting. În fiecare zi. Cu vocile tremurânde se întreabă de ce naiba au mai votat actorii unei ordini sociale care nu are nimic în comun cu ei.