Nici dracu’ nu crede în lacrimi

În 2050 o să iei un credit de consum (pentru care o să plătești o viață întreagă, evident!) doar ca să trăiești în România. Să ai posibilitatea, șansa, norocul chior să huzurești pe plaiul carpato-danubiano-pontic. Pentru asta, însă, vei fi nevoit să te informezi din mass media, să citești o mie de pliante, să-ți verifici în fiecare seară jegoasa cutie poștală de la parterul blocului, să trimiți o sută de mail-uri căci… niciodată nu se știe… te-ai putea număra printre fericiții câștigători ai vieții în No man’s land.
Blazarea, plictiseala și sictirul se vor evapora în desfășurarea de forțe a "publicitarilor" care, apelând la toate căile de persuasiune și la cele mai puțin inspirate metode de "branding", îți vor garanta că te-ai născut în cea mai bună dintre lumile posibile. "Cumperi mai mult, plătești mai puțin" o să fie, în vremurile alea, un slogan desuet. "Cumperi acum, plătești o viață, poate, poate până la moarte devii proprietar" va deveni, în mentalul colectiv, un laitmotiv. Ce contează că mașina de fabricat vise va proiecta, într-un univers mitic, oameni fericiți care nu cer nimic, niciodată, care nu se revoltă, nu se enervează, oameni care fac din compromis o artă, până acolo unde ajung să nu mai știe cine (mai) sunt?! Ce contează că, în lumea asta, la sentimentul crescut de insecuritate, se va răspunde cu "perspective de marketing" de genul "Dacă după trei spălări cu șamponul X nu-ți strălucește părul, Y îți dă banii înapoi"?! Cine "dă banii înapoi" pentru minerii care au murit la Petrila?
Cine îți dă mostre, fluturași și pliante ca să compenseze tot ce pierzi sistematic, în fiecare zi, în țara lui Papură Vodă? Cine-ți promite că va iniția un proiect de lege prin care traiul de zi cu zi va deveni mai bun odată cu injectarea cu botox, cu acid hialuronic sau cu folosirea omniprezentei Q10?! Se spune că oamenii au nevoie de povești și de lumi ideale. Au nevoie să creadă în ele, au nevoie, vorba reclamei, "să știe de ce revin".
Dacă aș organiza o "noapte a devoratorilor de publicitate" aș selecta acele spoturi, reclame, scenarii în care oamenii, în carne și oase, și nu din plexiglas și ratan, neprelucrați în Photoshop, cu riduri de expresie, dar zâmbind pe bune sau plângând "de-adevăratelea" s-ar dezbrăca de toate ipocriziile pe care și le-au asumat de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Aș alege regiile în care actorii nu sunt dresați să repete de o mie de ori "Guvernul/ Tăriceanu/ președintele/ Parlamentul chiar crede în lacrimi" (la ce folos?!).
Nu, nu cred că ar trebui să îmbrățișăm, așa cum numai noi știm, fatalismul mioritic, ieftin și deloc constructiv care ne-a fost insuflat în anii de școală. Dar nu mai vreau să merg pe stradă și să văd oameni care se închină la panouri publicitare, care cred toate fantasmele, iluziile, simulacrele second hand care se prefigurează cu o vulgaritate stridentă în fiecare stație de troleu, pe fiecare balcon de la etajul șase al fiecărui bloc din intersecție. Nu vreau să mai fim sclavii unui consumerism care nu face decât să ne convingă de cât de slabi suntem, de fapt.
Nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, milieul de macrame nu se mai poartă și, deci, nu îl "iei acum ca să plătești la anu’". Nici dracu’ nu crede în lacrimi. Că nu se vând…
Acest comentariu este, prin definiție, un rezultat al reacțiilor subiective.