Nimeni nu visează în România

L-am văzut pe Obama depunând jurământul și două milioane de americani (și mă refer aici doar la cei prezenți la eveniment, la Capitoliu) bucurându-se până la lacrimi. I-am ascultat discursul și m-am gândit că, iată, cazul omului politic este extrem de semnificativ pentru epoca actuală și că el nu trebuie să fie complet, dar trebuie să aibă măcar tăria propriilor opinii. Nu trebuie să creadă în toate, dar e obligatoriu să creadă în ceea ce spune și face. Frenezia colectivă, nebunia fericită și tulburarea americanilor, atât a celor albi, cât (sau mai ales) și a celor de culoare în fața unui președinte mi-au adus aminte de faptul că da, cruciadele pentru libertate, toleranță și adevăr nu sunt pure "sefeuri" și că nu suntem cu toții condamnați la plictiseală și ratare, la cinism și dezamăgire, la sictir și dezinteres. Oamenii ăia au astăzi ceea ce și-au dorit. Iar pentru asta și-au stabilit finalități dincolo de rosturile biologice, de măruntele preocupări zilnice, dincolo chiar și de frământarea isterică și tristă din sfera crizei economice. Și i-am invidiat pentru satisfacția de a avea ceea ce au votat dar, totodată, m-am bucurat pentru că visul lui Martin Luther King începe să devină, aproape cincizeci de ani mai târziu, realitate.
Dar pentru că de cele mai multe ori bucuriei îi urmează, în ce mă privește, o conștientizare amară, am revenit cu gândul la țiganiada locală și m-a izbit atunci durerosul antagonism al… visului. Martin Luther declara, în 1963, în fața a 250.000 de oameni: "I have a dream". Și-am căutat, în realitatea autohtonă – încercând să fac abstracție de incomensurabila distanță între culturi politice cu totul distincte – vocea care să se audă și la noi, fără fluctuații și fără căderi în vag: da, recunosc, am un vis.
Visez o Românie fără lamentații prelungite, tardive și golite de sens. Visez o "acasă" în care copiii să nu se nască cu malformații pentru că nu știu ce medic era beat în timp ce ei veneau pe lume și în care liceenii din mediul rural să își amintească ordinea corectă a literelor alfabetului. Visez să nu mai trăiesc în țara unor dureroase paradoxuri, într-un spațiu în care instinctul de luptă e atrofiat și în care derapajele politice, sociale și culturale să nu fi devenit un dat natural. Spuneți-mi naiv, tâmpit, visător, nu-mi pasă. Îmi doresc o țară în care mediocritatea democrației de ghetou să nu fie pentru copiii și nepoții voștri un corset în calea evoluției lor. Mai mult decât atât, mi-ar plăcea ca, într-un tribunal al istoriei, să condamn la muțenie o clasă politică sfidătoare și ipocrită și care scuipă în obrazul claselor agonizante cu promisiuni de cel mult 9%.
Îmi doresc să fiu eu cel care să vă reprezinte, și asta în ciuda contextului actual, în care participarea la istorie se face exclusiv pe bază de ordonanțe compromise din fașă, de discontinuități și amantlâcuri între partide care și-au pierdut demult menirea inițială. Să nu plângeți pentru mine, dar să plângeți pentru voi într-o atât de mare măsură încât votul și exercitarea dreptului de a alege să vă scoată în stradă. Să-i goniți pe baroni, pe băieții care se mișcă bine, pe "măi, animalule", pe toți aceia care au dat definiția anilor din urmă: compromisul fără voie, prizonieratul voluntar, leneșa dormitare colectivă.
Evident, n-am auzit pe nimeni. Era de așteptat. Nimeni nu mai visează aici. Șșșșș…. Se doarme. Faceți liniște!