Nu am voie să uit

Citeam serile trecute noul roman al lui Frédéric Beigbeder. Ceva mai simplistă față de "99 de cenți" și nu la fel de încântătoare precum "Dragostea durează trei ani", dar adorabilă în felul său, cartea asta ("Shitter's Club") m-a făcut la un moment dat să-mi amintesc ceea ce credeam că am uitat. Și primul gând a fost acela că eu nu cred în războiul sfânt. Pentru că nu există.
În spaima festivă a crizei care ne înghite, urmașii nelegitimi ai secolului XXI participă, cu mic, cu mare, cu… meschin la deresponsabilizarea generală. Într-un sistem putred în care "baza" este nu altruismul celor care ne conduc, ci interesele lor, și în contextul unui optimism prost jucat, ne-am dezbrăcat, ca de atâtea ori, de tot ce era mai omenește posibil ca sentiment, ca speranță, ca temeri. Și ne încăpățânăm să rămânem reci și distanți față de ororile unei lumi situate nu foarte departe de noi, o lume în care o ură alimentată permanent fie pe linie ideologică, fie pur instinctual pare să dărâme tot ceea ce am crezut că este un bun al societății, al culturii, al civilizației.
Când mă gândesc la conflictul din Fâșia Gaza oscilez între impulsul de a le da dreptate israelienilor și mila fără margini față de civilii palestinieni care își întind copiii morți pe cârpe și pături ca și cum ar pune niște rufe la uscat. Și atunci mă cuprind deopotrivă consternarea vizavi de acest Babel etnico-religios care generează, inevitabil, moartea, în loc să celebreze viața și tristețea neputinței de a înțelege de ce un război despre care se spune că e "sfânt" cere sacrificii umane pe bandă rulantă.
Cineva mi-a spus mai demult că o mie de morți reprezintă doar o cifră, în timp ce o singură moarte este o dramă. În această ordine de idei, nu pot să nu mă întreb: de câte cifre va mai fi nevoie pentru ca atacurile Hamas asupra statului israelian să înceteze, pentru ca palestinienii să nu mai aibă un guvern în care terorismul să fie sinonim cu statul de drept? De câte promisiuni care se dau vărsat, la kilogram, în pungi de hârtie (dacă tot suntem, chipurile, ecologiști până în măduva biodegradabilului nostru), întru propășirea construcției solide a civilizației actuale vom mai face uz?
Acum câteva luni mă întrebam dacă moartea are ochi albaștri. Acum, însă, am certitudinea că ea vine în toate culorile lumii și fie că se numește Hamas, Hezbollah, Srebrenica și Radovan Karadzic, închisoare comunistă și pușcărie politică, Miloșevici și Kosovo provoacă dureri similare, tragedii identice.
Deznodământul revelator al primelor zile ale lui 2009 este acela că nu am voie să uit. Am voie să nu mă uit la televizor, la emisiuni în care ignoranții audienței de toate zilele vorbesc despre "zaluzele" și "sosete", am voie să nu cred în oamenii care mă obosesc cu egocentrismul lor, la fel cum îmi este permis să mă îndoiesc de faptul că amalgamul de speranțe în noua clasă politică nu va fi contrazis, și acum, de evidențele nesimțirilor care ne guvernează. Dar nu am voie să uit că dacă o mie de morți reprezintă o cifră, unul singur aduce cu sine o dramă.