Oare chiar trebuie?

Conveniențele te pun la pământ în acest colț de provincie. De parcă ne-am afla în Anglia, iar abaterea de la politețe și rezervă ar fi cele mai grave păcate, mai nașpa decât violul sau incestul comise discret, între patru pereți…

Oricât de mișel te-ar săpa sau te-ar denigra cineva, oricât rău ți-ar face vreo jigodie, în momentul în care nu-i răspunzi la "bună ziua", la zâmbetul ipocrit sau la mâna întinsă pentru a ți-o strânge libidinos și umed pe-a ta, ești calificat ca necivilizat.

Trebuie să te lași pupată din vârful buzelor și complimentată de cucoane care știi sigur că te urăsc și care cunosc părerea ta proastă despre ele, fie pentru că vreodată le-ai spus-o direct, fie pentru că nu-ți ascunzi deloc scârba și disprețul.

Trebuie să taci politicos asistând la lansări de cărți compilate fără rușine. Trebuie să taci și să asculți cu multă răbdare când vreo poetesă cu volume publicate (probabil, de milă) la edituri locale îți povestește ce cronici favorabile a avut în revista X și ce dezamăgită a fost când "Cugetul" nu a prezentat minunata apariție a ultimei sale cărți, o culegere de poezii sentimentaloide și fără vreo valoare literară.

Trebuie să te indignezi în liniște când auzi o tânără asistentă universitară vorbind, la un post local de televiziune, despre "unghii reîncarnate" (!!!)

Trebuie să "savurezi" în intimitate textele pupincuriste apărute cu ceva vreme în urmă (nu înainte de ’89, totuși, deci fără scuza cenzurii) sub semnături "prestigioase", fiind o crimă de lezmajestate să pui bunăoară sub semnul întrebării natura prestigiului și felul în care a fost dobândit.

Trebuie să suporți apropierea a tot felul de trepăduși ridicați prin abile sărituri dintr-o barcă în alta și înapoi, dacă a fost cazul, cei care scuipă și ling, și iar scuipă, și iar ling, fără însă a li se deranja vreun pic mătreața din freză, semeția din priviri și tupeul din vorbe.

Trebuie să asculți cu răbdare și toleranță "poveștile nemuritoare" ale politicienilor versați care țin să-ți declare off the record (conștienți, totodată, că nu vor reuși să te convingă) ura lor consecventă față de cei pe care îi resimți ca inamici, chiar dacă știi sigur că acei inamici ai tăi le sunt lor prieteni on the record.

Trebuie să socializezi cu oameni pe care-i vezi cum te mint, care îți zâmbesc ipocrit chiar dacă i-ai flituit la ultima întâlnire sau i-ai încondeiat în ziar. Se gândesc: poate purtarea diplomatică din partea lor te va face și pe tine mai diplomată, iar data viitoare convențiile te vor încătușa și-n scris.

Trebuie să te împaci cu gândul că ai colegi de breaslă care își exprimă o admirație sinceră și afectuoasă (atât în scris, cât și în particular) față de cei care sunt "atât de tari" (nu buni) și se mențin la putere "dând de mâncare la babe" - electoratul cel mai fidel și creând o țesătură abilă de interese în care prind din ce în ce mai mulți constănțeni importanți în plan social.

Trebuie - dacă ești bine crescut și civilizat… Uneori simți că rezervele de politețe s-au epuizat. Trebuie să, trebuie să… toate aceste conveniențe îți macină instrumentele de atac sau de apărare și orice dorință de a fi altfel și de a încerca să schimbi oamenii sau lucrurile care nu-ți plac, te aliniază, îți îneacă sufletul, te scufundă în mlaștina tomitană (pe care o tot pomenea un profesor al meu, el însuși alungat și persecutat pentru că nimeni nu ar fi putut să-l alinieze). Trebuie să… Oare chiar trebuie?