Opinie fără plasture

Am scris și rescris rândurile astea de zeci de ori. Cu mâinile tremurânde de nervi, încruntată din cauza unei consternări care n-a vrut să-mi dea pace, mi-am plimbat gândurile pe tastatură încercând să le așez într-o ordine. M-am întrebat, din nou și din nou, pentru ce au trecut, de la revoluția din decembrie '89, atâția ani? Să se fi scurs pentru ca în anul de grație 2008 să manifestăm (dacă mă-ntrebați pe mine, derizoriu și simplist) nostalgia epocii de aur, a cuvintelor care mureau încă de dinainte de-a se naște numai pentru că nu plăceau cuiva, numai pentru că nu-i făceau cinste în stilul doctrinei totalitare care "domnea" nesimțită și nepăsătoare?

Paradoxul vremurilor noastre este acela că ne încăpățânăm să căutăm, cu o furie bolnavă și nemotivată, persoane care se ne înalțe statui, oameni care să nu cumva să îndrăznească să scrie altfel decât am dat noi sugestii și "indicații prețioase", având grijă să aruncăm, așa, la mica intimidare, și câteva vorbe despre cine ne imaginăm noi c-ar arunca cu banii.

Paradoxul vremurilor noastre este acela că uităm, culmea, în plină democrație, că libertatea de exprimare există, că scribii (și n-am strecurat aici nici cea mai fină ironie) își pun ideile în slujba ei (aceia care o fac) și că pentru nimic în lume n-ar trebui să dea acum ceea ce cu greu au câștigat pe cenzura plătită de X și Y.

Cu luni în urmă, cineva care-mi ghidează pașii în ale scriiturii mi-a spus să scriu cum îmi dictează conștiința, lucru pe care, de altfel, l-am făcut și în ceea ce privește scandalul consilierilor locali de la Năvodari, măruntă realitate așa zis politică care, în afară de un dezgust considerabil pe care insistă să mi-l provoace, nu face decât rău locuitorilor urbei.

Numai că nu mică mi-a fost mirarea să constat că există oameni, în cuibul de viespi, care brusc nu-și mai asumă statutul de persoană publică. Consilierului local social-democrat Nicolae Matei nu-i place cum iese în poze. Vorbesc despre poze făcute în spații publice, în contextul unei ședințe de consiliu local la care prezența presei era permisă, poze care nu sunt trucate și în care acesta avea aplicat pe față un plasture. Ei, ce să-ți povestesc! De parcă eu aș fi pus plasturele!

Matei a fost preocupat de imaginea sa publică (care, nici vorbă, nu ar putea fi influențată de scandal, de afirmații bombastice, de declarații abracadabrante, doar de plasturele din poze!) și mi-a sugerat să nu le mai public, pentru că nu-i fac vreo favoare. Lucru care, dintr-un oarecare punct de vedere, pe undeva (departe, oricum) mi s-ar fi părut de înțeles, dar, pentru că distinsul domn Matei a ținut musai să-mi spună că nu crede că sunt suficient plătită de contracandidatul său pentru asta, și-a pierdut total motivația.

Îi spun să stea liniștit, că am scris lucrurile întocmai cum mi-au fost relatate de ambele persoane implicate, că nu am jignit, că nu am luat alți bani decât aceia care mi se cuvin lunar pentru munca mea (pe care, apropo, o fac cu mare plăcere).

Îi mai transmit că firesc mi s-ar fi părut să vorbească direct cu mine, și nu, așa cum a procedat, cu alte persoane. Nu în ultimul rând, că mesajele postate pe site-ul publicației la care scriu poartă amprenta (aspectul acesta este mai mult decât evident) unică și inconfundabilă a domniei sale. Și că eu mai cred încă în formule de adresare care nu sar din limitele de politețe. Așa am fost educată.

Și încă ceva: că nu-i face cinste să semneze cu pseudonime comentariile postate. Eu am tăria opiniilor personale, iar primul lucru pe care îl fac în sensul acesta este să îmi semnez opiniile.