Pacient la Roma

Pașii m-au purtat fără să vreau la urgența unui spital din Roma. Am evitat cât am putut acest drum, știind ce înseamnă în România să ajungi la urgență. Mă pregătisem înainte de a trece granița cu asigurări de sănătate. Se fac pe marginea drumului. Cu 15 lei ești asigurat pentru 10.000 lei, sau cel puțin așa ni s-a spus. N-am avut ocazia să mă conving dacă așa este. La spitalul din Roma nu mi s-a cerut nicio asigurare. Și nici vreun alt act de identitate, așa cum se practică la Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța. Dacă e urgență, e urgență. Nu pleci cu actele după tine.

Spitalul San Giovanni e la mică distanță de Colosseum. De la poartă suntem îndrumați spre urgență. Portarul ne zâmbește înțelegător.

"Să pregătesc ceva euro?", o întreb pe prietena mea care ținea loc de traducător. "Aici, poate să-ți dea ei bani și flori!", mi se răspunde. Tot nu sunt convinsă. Nu pot să șterg din memorie așteptările de la urgența spitalului din Constanța, zâmbetul binevoitor al multor medici care apare doar în momentul în care îi pun pe masă câteva sute de mii de lei.

Urmăm indicațiile portarului. Traversăm o curte și intrăm într-o clădire. Acolo se face triajul. Ne întreabă unde vrem să mergem, ce ne doare. Nu prea înțelege numele și ne pune să-i scriem pe o foaie numele, vârsta și țara de origine. Toate aceste date sunt introduse în calculator, după care suntem duși la cabinetul medicului pediatru.

Ceilalți rămân în sala de așteptare, dotată cu mai multe scaune și, bineînțeles, cu aer condiționat. Ne preia un asistent. Am timp să mă uit în jurul meu. Liniște. Curățenie. Ordine. Nu pot să nu comentez pe seama asta și să nu fac o paralelă cu ceea ce este în orașul nostru. În linii mari, urgența este concepută ca în România. Citesc pe o ușă că acolo este sala de ortopedie. Pe o targă stătea întinsă o tânără cu o pungă de gheață la cap.

Ajungem în fața cabinetului medicului pediatru. O persoană îmbrăcată în halat alb se îndreaptă spre noi și ne întreabă care este problema. Aflăm că este asistenta. Îi povestim că drumul foarte lung a epuizat fizic copilul, că are dureri și că îi vine să vomite. Ne zâmbește și aduce un termometru. În câteva minute vine și medicul, foarte zâmbitor. Parcă ne cunoaște de o viață, așa de drăguț se poartă. După datele de identificare ale copilului vin întrebări de genul dacă s-a născut la termen, dacă a avut vreo boală importantă, apoi întrebări legate de simptomele pentru care ne-am prezentat la urgență. După un consult amănunțit pune diagnosticul: oboseală și stres. "Nu puteai să vii în Roma și să nu treci și pe la spital!", face medicul o glumă.

Ne prescrie o rețetă cu un sirop, nu înainte ca prima doză să ne-o dea în urgență. Se așează apoi la calculator și notează toate simptomele și diagnosticul cu lux de amănunte. Dă print, semnez pentru luare la cunoștință și îmi înmânează o copie, după care ne urează "Vacanță plăcută!".

Medicul pediatru se numește Maggi Claudia, cum aveam să citesc mai târziu pe foaia de ieșire din urgență și cred că ar fi un exemplu pentru mulți colegi de-ai săi din spitalele din România, dar mai ales din Constanța. Mi-am adus aminte cum, în urmă cu câțiva ani, în timp ce eram în spitalul constănțean, un turist cerea o doză de insulină. Evident că toate saloanele erau ocupate, iar cadrele medicale și asistenții treceau pe lângă el fără să-l ajute.

Nu reușesc să-mi explic de ce nu era aglomerație la urgența spitalului din Roma. Pe lângă localnici, turiștii musteau în centrul vechi al orașului. Temperatura foarte ridicată, care nu scădea de la 38 de grade Celsius, stresul, accidentele sunt doar câțiva factori care ar fi trebuit să mărească numărul persoanelor care să se prezinte la urgență. La fel cum nu reușesc să-mi explic de ce în urgența spitalul constănțean îți pierzi demnitatea.