Piua eu!

Anul de grație 2008. 19 ani de la Revoluție. Adolescenți care nu au habar despre ce a însemnat decembrie ’89. Oameni care vor să uite, lumânări aprinse, pe 22 decembrie, seara, la Fântâna de la Universitate, în București. Lupta pentru libertate, libertatea pentru care s-a murit, comparația cu celebra scenă din Piața Tien an Men, din Beijing, acolo unde sute de civili neînarmați au fost uciși din ordinul autorităților chineze, comuniste până în măduva sufletului.
Televizorul Elcrom, cumpărat în ’89, cu opt canale din care nu mergea decât unul, și ăla două ore pe zi. Desenele animate cu lupul și iepurașul, "No zaieț, pagadi", godinul de pe hol, în care făceam focul, pentru că în casă era prea frig, hainele de cali-tate, luate "pe sub mână", bocancii de piele cumpărați chiar în acel decembrie, din capitală, când pe stradă se trăgea.
Comemorări ipocrite, dureri sincere, talk-show-uri cu invitați la un leu snopul, lopata democrației românești, atâta cât e, săraca, defilările gărzilor de onoare, depuneri de coroane și discursuri scrise de secretare care au pătat textul cu ojă cu sclipici, ne prefacem să simțim, că ne pasă, că cineva a plătit pentru profesorii, studenții, eroii care au murit… cine știe cum, unde, cu ce speranțe și în ce chinuri. Balconul sediului Comitetului Central, "Mircea, fă-te că lucrezi!!" (n.r. - Mircea Dinescu), Caramitru, elicopterele din care s-a filmat, Televiziunea Națională, Petre Roman și enervantul său pulover, cei care au schimbat ceva, cei care s-au bătut cu pumnii în piept pentru idealuri pe care le-au îngropat.
Povești despre KGB, CIA, Securitate, mărturiile Monicăi Lovinescu, ale lui Andrei Pleșu. Din nou, "No zaieț pagadi!", de ce nu avem televizor decât două ore pe zi, de ce îți e frică să spui ce gândești, de ce atâta cenzură, suferință la kilogram, în pungi de hârtie maro, cuvinte în șoaptă, angoase, coșmaruri, tabloul-icoană cu preaiubitul, lumânări, Radio Europa Liberă, mărturii, "consignațiile", buticurile, liber la Rexona, Fa, Lux. Fără rație, fără cozi la carne, lapte, fără "Metalo-Chimice", magazinele "Înfrățirea", "Moscova nu crede în lacrimi", "Cel mai iubit dintre pământeni", filmele la video, "Întoarcere la Eden", "Nord și Sud".
Guma de mestecat tare, care se fărâmița, "brifcor", "cico", "Doamne, vino, Doamne!", Palatul Victoria, Cotroceni. Și, iarăși, lumânări, comemorări, cine a confiscat revoluția, a fost sau nu revoluție?!, cine susține că a fost lovitură de stat?, să vină presa să vadă cum ne aducem aminte de toți cei pe care i-am uitat, cum prestăm servicii ecologice prin lacrimi la comandă, "Motor, acțiune: ne-am adunat astăzi aici să cinstim memoria celor care au murit pentru libertate".
Care libertate? Care eroi, care revoluție? Preferăm să nu ne mai aducem aminte doar pentru că astăzi ne conduc, ce trist, tot cei care ne țineau în miez de noapte, în ger, în bătaie de joc, în stradă, ca să avem ce pune pe masă. E mai comod să uiți. E mai "igienic" să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic.
Ce mi se pare cu atât mai trist este faptul că în actuala dictatură a mediocrilor sunt puțini sau deloc cei care își amintesc (dar pe bune, nu așa… de ochii PR-ului) despre ce a însemnat decembrie ’89. Pesemne că în nașterea prematură a actualului guvern, oamenii sunt în piua. Și dacă tot nu ne mai pasă, piua eu, nu-i așa?!