Și comunismul se condamnă, nu-i așa?

Tranziții fără final, strigăte fără ecou, voturi fără rezultat. Cam acesta este, acum, tabloul constănțean. O natură moartă cu trandafiri. Ofiliți, dar aroganți. Pătrunși de mucegai, dar atotstăpânitori, degrabă vărsători de furii și comenzi de partid. Că doar vorbim de trandafiri… Enervarea și dezamăgirea sunt stări firești în fața acestui iunie roșu care nu vine decât să-mi confirme, am mai spus-o și o repet, faptul că ne merităm aleșii.

Temperamente și replici fără cenzură, lipsa oricărui barometru al bunului simț și, mai ales, autismul fără egal al unui electorat care se complace în propria-i pomană. Vă place sau nu, avem un județ comunist dall capo al fine. Mă rog, ar fi câteva excepții, dar majoritatea primează. Iar cum la noi se merge pe principiul "cine nu este cu noi e împotriva noastră", continuarea e lesne de înțeles și, din acest punct de vedere, sunt convinsă că nu duceți lipsă de imaginație.

Ne convine sau nu, suntem iremediabil condiționați de latura politică a vieților noastre. Poate de aceea ne aflăm acum în stadiul în care "laboratorul" machiavelic al social-democraților ne limitează dreptul la informații de interes public, ne închistează accesul la ceea ce, paradoxal, "e pentru toți, însă doar pentru unii".

Așa zisa frenezie a celor mai abjecte dintre alegerile postdecembriste a fost, în esență, o spoială politică, o zbatere epileptică a comunismului târziu dar care are, din păcate, o relevanță majoră pentru peisajul lui 2008. Și asta pentru că ne întoarcem, se pare, în epoca "tătucului" în fața căruia n-avem voie să suflăm. Pentru că, cel mai grav nu este că a ieșit cine a ieșit, ci faptul că de 1 iunie o serie dintre drepturile presei au rămas suspendate în aer. Au fost anulate cu doar câteva cuvinte.

Îmi pare rău că nici măcar acum, în al țâșpelea ceas, nici învingătorii nu știu să câștige. Îmi pare rău că fairplay-ul, dovada de civilizație și o oarecare urmă de onoare politică s-au evaporat în efervescența șampaniei, în numărătoarea voturilor.

În aceeași ordine de idei, îmi pare rău că am trăit, cu pixul în mână, experiența amară a totalitarismului local. Dar pentru că în presa românească există distincții clare între "oficioase" și publicațiile de opoziție, voi continua să condamn nervozitatea excesivă a unor trandafiri bezmetici care nu fac decât să consolideze dictatura pomenii. E dreptul meu pentru că, până la urmă, și comunismul se condamnă, nu-i așa?!